Lecția de suflet a vremii de Pandemie

21 Mai 2020 | scris de Pr. Constantin NECULA
Lecția de suflet a vremii de Pandemie

Personal nu cred că am rămas dintr-o atât de mare încrâncenare fără o lecție adâncă. Poate părea cinic de vreme ce unii dintre contemporanii noștri au murit (și numărul atinge cifra de 300.000 și pare să mai crească) ori suferă urmări cumplite să gândești despre o lecție sufletească înscrisă în adâncul unei astfel de crize. Mi-am adus aminte de ritualul înmormântării cu Binecuvântările sale în care cerem lui Dumnezeu: „învață-ne pe noi îndreptările Tale...”. Altfel spus care este îndreptarea ce avem de învățat? Cred că fiecare a descoperit-o pe parcursul „carantinei” ori izolării la care am fost supuși- desigur nu fără greutate. Mai întâi cred că ne-am redefinit limitele. Poate părea ciudat dar, în timp, am aflat despre noi cât de mult răbdăm, sau nu. Cât putem înțelege din zbaterea lumii, sau nu.

Am descoperit cât Dumnezeu ne locuiește gândul și fapta. A fost, și este încă, o vreme la care ies la iveală caracterele și caricaturile de caracter. Frustrații fără responsabilități- mulți chiar iresponsabili- au irumpt pe piața vocabulelor nearticulate. Uimiri de formă, fără a adânci fondul problemei. False teologhisiri la probleme false de teologie. Pentru fiecare dintre noi, implicați în iubirea de Biserică și Dumnezeu, ecoul vocilor lor a dat mult de gândit. Dacă fundamentul propagandei este ocolirea faptelor pentru ca apoi să le distorsioneze și argumenteze- uneori chiar duhovnicește- valului de ură de acum știm cum să-i dăm nume. Poate că inimii ce-și căuta liniștea dinaintea valului de informații cutremurătoare ura lor, ce pare că nu se mai zvântă, ne-a activat un soi de anticorpi. Dar sigur a fost greu. Și va mai fi.

 Cred că una din lecțiile de preț ale vremii a fost iubirea necondiționată față de Hristos Domnul. Am descoperit că dinaintea unui val ce-L calcă în picioare- dese ori din pricina unei creștinătăți ce și-a pierdut sensul său propus de Evanghelie- pe Mântuitorul nu suntem pregătiți să-L apărăm prin cuvintele noastre. Tertulian oferă dintâi gândul acesta în Apologiile sale, arătându-ne explicit că Domnul nu are nevoie de puțina noastră apărare. Dar se odihnește în mărturiile noastre. În mărturisirea pocăinței noastre și rugăciunii. În mărturisirea prin cuvânt și faptă că El ne este Dumnezeu. Plinătatea acestor mărturisiri este roditoare prin lucrarea Duhului Sfânt în viețile noastre așezate în acord cu viața în Hristos pe care Biserica ne-o face vie. Nu doar dinaintea ochilor, prin slujire liturgică, ci și dinaintea provocărilor vieților noastre. Cotidiene și veșnice deopotrivă. Poate de aceea cumințenia reacției Bisericii, la vremea când dădeau în pârg liturgic slujbele legate de Patima Domnului și Învierea Sa, ar putea fi socotită unul dintre obolurile de preț ale populației creștine a României la vreme de pandemie ucigașă.

Creștinii au opus morții curajul cuminte al femeilor Mironosițe. Care urcă în tremurul zorilor spre Mormânt. Unii au crezut că agitația, vânturarea opiniilor personale și scrisorilor deschise către Ierarhi, vânturarea pe paginile volatile ale facebook-ului înseamnă mărturisirea lui Hristos. Alții au ales să fie alături de oamenii parohiilor lor, să ducă Lumina pentru ca lumânarea din noaptea de Înviere să nu fie însingurată. În fapt Biserica o rostit câteva zile la rând, în toate interstițiile sale pastorale, „Veniți de primiți Lumină!”. Arătând tocmai forța aceasta a Luminii împotriva întunericului ambalat în ordine și legi omenești. Preotul care s-a simțit singur în Noaptea ce face zori Dimineții celei fără de sfârșit e semnul unei lipse de implicări în tensiunea pastorală a comunității, e comodul obișnuit ca lumea să fie acolo mereu, unde s-a obișnuit să fie. Care nu a trecut prin sufletul său singurătatea împărătească și rodnică a Răstignitului. Liniile de forță ale pastorației vremii acesteia au fost exact înțelegerea umanului din Biserică și asumarea comunității creștine ca pe o familie pe care o aprinzi în inima ta de păstor. Năimiții, oricum s-ar ascunde în titluri, au suferit enorm. Cei care au asumat în smerenie preoția, nu ca pe un dat ce li se cuvine, au descoperit în smerenia clipelor pastorale din zilele acestea mii de motive să iubească și mai mult Biserica.

Iubirea Bisericii. Ca pe o Mireasă ce ne taie calea mereu. Arătându-ne mereu că iubirea este posibilă. E primul gând pe care-l ai ca preot când vezi mirii ce se pregătesc de Nuntă. Ei exprimă într-o lume a des-întrupării iubirii tocmai credința în Cel Care este Iubirea Întrupată. Grija oamenilor pentru participarea la slujbe, așteptarea lor cuminte și isteață – preoții au împărtășit mii de credincioși, cu atenția cerută de norme umane dar cu aceeași conștiință acrivică, cerută de singura normă neperisabilă, a grijii cerute de Duhul Sfânt- cordialitatea cu păstorii lor este una dintre cele mai emoționante lecții ale timpului. Nu. Nu suntem o Biserică- muzeu ori sală de supat duminica. Suntem Biserica Sfintei Treimi, a Dumnezeului Celui Viu, comunitate vie pe pământ și în cer. Nu ceilalți trebuie să înțeleagă asta. Noi trebuie să știm asta. Și să o mărturisim!

 

Părintele Constantin Necula

 

Preluare tribuna.ro

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră