Nici n-apuc să ajung bine acasă că și deschid cartea Laviniei Betea, Ceaușescu și epoca sa, curios s-o măsor. Mă împiedic de „cuvântul către cititor” al starostelui Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, și, deloc mișcat de scriitura de întâmpinare, trec mai departe. Așa dau peste o legendă care circulă prin mediul internauților, una plină de tâlc. Cică „s-a întâmplat la Harvard. Un profesor de economie a picat, la un moment dat, o grupă întreagă. Acei studenți insistaseră că regimurile comuniste sunt funcționale deoarece nimeni nu ar trebui să fie sărac şi nimeni bogat, ci toată lumea egală. Profesorul le-a propus un experiment. La viitoarea evaluare, va face media tuturor notelor şi fiecare va primi aceeaşi notă. Rezultatul a fost 8 pe linie. Studenții buni s-au simţit nedreptăţiţi, cei cu notele sub medie, mulțumiți. Pentru cel de-al doilea test, studenții cu rezultate iniţiale proaste au învățat şi mai puţin. Mai puțin au învăţat şi cei merituoşi, convinși de-acum de zădărnicia efortului de a fi recompensaţi. Media a fost 6. Niciunii nu mai erau de-acum mulțumiți. La al treilea test, media notelor a fost 4.
«Vedeţi, acum, dragii mei», le-a spus profesorul, «cum se prezintă egalitatea. Când o parte a populaţiei vede că poate să trăiască fără efort pentru că partea cealaltă îl va depune, iar cei care muncesc şi creează constată că alţii sunt beneficiarii, vine sfârşitul acelei stări»”.
Mda, istorioara asta chiar are noimă, nu-i invenție, v-o mărturisește un trăitor - vreme de douăzeci și opt de ani - al perioadei socialiste multilateral dezvoltate ... Numai că acerba competiție pentru existență declanșată după 1989 mă obligă la niscaiva rezerve și reflecții. Da, întrucât visul îmbogățirii cu orice preț și prin orice mijloace ne-a desfigurat iremediabil și ne-a arvunit ireversibil ticăloșiei. Ne-am abandonat toate valorile morale, doar-doar vom câștiga cursa căpătuirii - personale și profesionale. Am șters din propriile dicționare cuvântul „scrupul” și l-am înlocuit cu altele adecvate: „învârteală”, „descurcăreală”, „combinație”, „oportunitate”, „șmecherie”, „paraîndărăt”... I-am redus pe semenii întru înavuțire la stadiul de adversari, astfel încât să-i putem elimina oricum și oricând, scopul primând întotdeauna, nu ? Homo homini lupus, mereu și mereu, ca un blestem perpetuu aruncat asupra lumii din timpuri imemoriale. Apoi, la naiba cu aberația că „nu poți multiplica bogăția divizând-o” ! Și, totuși, care-i soluția salvatoare?
Habar n-am, însă astăzi, în plină maturitate intelectuală și nu numai, sunt în măsură să definesc pe înțelesul oricui cele două orânduiri politice care au tulburat ultimul secol de viață planetară. Ei bine, dacă în comunism fiecare individ fura de la statul atoateproprietar și stăpân, în capitalism, statul hrăpăreț și discreționar fură de la toți pământenii trăitori, transformați cinic în ținte fiscale ! Fără teorii și explicații savante, în aceasta constă diferența esențială dintre sistemele ce învrăjbiseră de moartea comunitatea internațională nu demult.
Cum competiția loială și meritocrația nu-și vor găsi niciodată locul în agenda omului, aici și aiurea, acum și-ntotdeauna, să ne resemnăm cu fărâme de libertate și democrație, de vreme ce raiul promis de alde Marx și Lenin ar fi putut să fie dar n-a fost. Și n-a fost, deoarece a plecat de la o premisă fundamental greșită: egalitatea tuturor bipezilor! O enormitate !
Vedeți, prin urmare, dragii mei, ca să-l parafrazez pe dascălul harvardez, cum se prezintă competiția capitalistă... Dar cum va arăta sfârșitul actualei stări, în care, vorba unui învățat post-decembrist, nu ești om de afaceri dacă nu ciordești și nu înșeli ? Nu că vă întrebați și voi ?
