S-a împrimăvărat vârtos. O zi aidoma celorlalte, cu nimic deosebită... Ca orice om cu țel, mă trezesc devreme și mă așez la masa de scris. Involuntar, îi zâmbesc unui gând, ce dacă biroul „e o fortificație” pentru un domn ? Asemenea castelului pentru un rege, nu ? Ehe, de-a lungul adolescenței mele, tata-mare îmi repeta întruna să învăț carte ca să ajung domn la oraș. Habar n-aveam atunci că „treaba unui domn nu este să aibă o ocupație”, ci să cineze și să converseze, să citească și să mediteze. „Babilonia obișnuită”, adică ! Numai că eu nu am aflat asta decât acum, când nu-mi mai ajută la nimic, după o viață ocupată până la sațietate cu vânătoarea de criminali și, apoi, cu exercițiile impuse la bara justiției samavolnicite de caporalii „câmpului tactic”...
Apropo, „este un adevăr de viață trist, însă inevitabil, că, pe măsură ce înaintăm în vârstă, cercurile de cunoștințe ni se micșorează. Fie pentru că avem din ce în ce mai multe tabieturi, fie pentru că avem din ce în ce mai puțină putere, ne trezim dintr-odată doar în compania câtorva chipuri familiare”. Dar nespus de dragi, fiindcă ele sunt cele care ne-au fost predestinate să ne însoțească până la capăt în scurta noastră călătorie pământeană, spre deosebire de însoțitorii pasageri și conjuncturali... Îngrămădiți să ne stea în preajmă din interese strict personale, ale lor, bineînțeles ! Niște oportuniști lipsiți de scrupule, ca-ntotdeauna ! Scamele de pe reverele oricărui trăitor... La naiba, totuși, „ce binecuvântare e să nu judeci oamenii. La urma urmei, ce ne poate spune prima impresie despre un om cu care abia am făcut cunoștință în holul unui hotel? Într-o astfel de situație, ce ne poate spune prima impresie despre oricine? Ei bine, nu mai mult decât ne pot spune o coardă despre Beethoven ori o tușă de pensulă despre Botticelli. Prin însăși natura lor, oamenii sunt atât de capricioși, atât de complecși, atât de încântător de contradictorii, că merită nu numai toată considerația noastră, ci și reconsiderarea și hotărârea noastră neabătută de a nu ne exprima opinia până nu am interacționat cu ei în toate împrejurările posibile, la toate orele posibile”. Subscriu întru totul ! Slavă Domnului, am cunoscut atâția, încât viața mi s-a dezvăluit ca o permanentă sală de clasă cu fel de fel de dascăli rânduiți la catedră de un destin generos. Oho, și ce de-am mai învățat de la ei, așa că le mulțumesc tuturor ! Păi, astfel am priceput, încetul cu încetul, că „educația îți arată lumea, cu minunile ei, cu multele și diversele ei feluri de viață”. Doar că se apropie un sfârșit pentru fiecare, ce dacă ne ferim s-o rostim cu voce tare? De aceea, e musai să deprindem încă de mici lecția despărțirii de familie și de prieteni, obișnuiți să „ne conducem la gară părinții și frații. Ne vizităm verișorii, mergem la școli, ne înrolăm în regimente. Ne căsătorim, ne ducem în străinătate. Una dintre experiențele din viața omului e că tot timpul strângem pe câte cineva de umeri, îi urăm toate cele bune, consolându-ne cu gândul că o să primim vești de la omul acela cât de curând. Însă e mai puțin probabil ca experiența să ne învețe să ne luăm adieu de la obiectele pe care le îndrăgim cel mai mult. Și dacă ne-ar învăța? Nu ne-ar face plăcere. Fiindcă obiectele acelea ne-ar deveni apoi mai dragi decât prietenii. Le cărăm dintr-un loc în altul, ceea ce e adesea destul de scump și de incomod. Le ștergem de praf, le lustruim, îi muștruluim pe copiii care se joacă prea grosolan cu ele ori pe lângă ele – și în tot acest timp, grație amintirilor, ele devin din ce în ce mai însemnate. Chiar în dulapul acesta, ne place să ne aducem aminte, ne ascundeam în copilărie. Sfeșnicele acestea de argint împodobeau masa în ajun de Crăciun. Cu batista aceasta ne-a șters ea o dată lacrimile de pe față et caetera. Până ne închipuim că obiectele acestea păstrate cu grijă ne-ar putea aduce o adevărată alinare, în lipsa unei companii pe care am pierdut-o”. Mda, „exact sentimentul acela al pierderii trebuie să-l anticipăm, pentru el trebuie să ne pregătim și pe el trebuie să-l prețuim până în ultima zi, căci, în definitiv, numai inima frântă reneagă tot ce e efemer în iubire”. Și nu cumva să uităm că „oricât timp ar trece, cei pe care i-am iubit nu se îndepărtează de tot de noi niciodată” !
Altminteri, „oricât ne-ar displăcea, trebuie să recunoaștem că Soarta nu e de partea unuia sau a altuia. Soarta e cinstită și în toate faptele noastre preferă în general să păstreze un echilibru între sorții de izbândă și cei de eșec”. Ce mai, „viața noastră e la cheremul incertitudinilor și că multe dintre acestea sunt perturbatoare și descurajante, dar că, dacă perseverăm și ne păstrăm buni la suflet, sigur o să trăim o clipă de supremă luciditate, un moment în care o să înțelegem dintr-odată că tot ce ni se întâmplă trebuie să ni se întâmple, chiar dacă suntem în pragul unei vieți noi și îndrăznețe pe care ne-am dorit tot timpul s-o trăim”. Prin urmare, să nu-l mai invocăm întruna pe Cel de Sus și să-i cerșim milă și înțelegere, nu ! În definitiv, „ce fel de Divinitate?” A, „aceeași care a făcut ca Beethoven să surzească, iar Monet să orbească. Căci Domnul dă exact ce vine să ia mai târziu”... Răspunsul, zău că mă revoltă iremediabil ! Să acceptăm supuși și muți, tot ce primim? Posibil, însă „tăcerea poate fi o formă de protest. Poate fi un mijloc de supraviețuire”. Halal supraviețuire...
Închid cartea din care am adunat atâția sâmburi de înțelepciune - Un gentleman la Moscova[1] - și-mi dau seama că „amarul bucuriei și dulceața disperării” mi se preling printre degetele de ... domn...
