MOTTO:
„Numai educația este cea care îngăduie unei națiuni să trăiască liberă, independentă și demnă într-o societate elevată, sau zvârle o națiune în sclavie și mizerie”.
Mustafa Kemal Atatürk[1]
E ora prânzului. La ieșirea din micuțul bistro, vreo șapte - opt fete și băieți s-au oprit pe trotuar și vorbesc în gura mare. N-au mai mult de 14 ani și nu se sinchisesc de trecători, școala i-a învățat să fie liberi și să-și exhibe toate trăirile. „Bă, Calu' o fute p-aia, da' fără sentimente, așa zice el, cică o fute fără să aibă sentimente !” ne dezvăluie nouă, tuturor celor aflați din întâmplare în zonă, un copilandru supraponderal și cu tuleiele abia mijite pe obrazul negricios. Trage din țigară și declamă cu avânt decibelic, glasul lui pițigăiat reverberând în atmosfera pestriță a străzii. Ceilalți râd și se miră la unison: „Cum, bă, fără sentimente?”. Mă uit în jur, nimeni nu-i dojenește, nimeni nu le atrage atenția că au sărit calul trivialității...
Trec mai departe, însă la doi pași în față, un puștan râgâie vesel și ostentativ, mai-mai să ne spargă timpanele. „Am mâncat niște ardei umpluți!” i se destăinuie cuiva la telefonul mobil și-și continuă nepăsător siesta. Din sens opus se apropie o cucoană rotofeie țipând strident. Cu cine s-o certa, oare? mă întreb scârbit de fauna urbană ivită în cale. Curând, mă dumiresc - discută prin smartphone-ul ținut în palmă, la nivelul burții răsfrânte. Mda, „noi, românii de la oraș, suntem neciopliți, cine spune «mârlani» are dreptate”[2] !Sunt nevoit, câțiva metri, să-i suport limbajul de periferie bucureșteană. Degeaba, supliciul fonic și vizual se prelungește... Doi adolescenți, să tot fie în primele clase de liceu, se hârjonesc și se măscăresc pe tonuri înalte. Un sexagenar îi fixează mustrător cu privirea, stârnind indignarea unuia dintre gălăgioși: „Ce te uiți, bă?”. Bărbatul rămâne perplex, ce replică să găsești la o asemenea mitocănie?
„Salut!”, mă întrerupe din reflecțiile inflamate un prieten. Ne așezăm la palavre. „Hai să-ți împărtășesc una tare!, mă provoacă el. Am un coleg de birou și deunăzi mi-a povestit că fiică-sa i-a rugat să-i permită să-și sărbătorească majoratul doar cu amicii, într-o pensiune. Ai ei i-au satisfăcut doleanța și în ziua aniversară lucrurile s-au rânduit potrivit învoielii. Seara, târziu, îngrijorați că progenitura nu le mai răspunde la telefon, s-au dus la «fața locului». Acolo, au observat că luminile fuseseră stinse, însă muzica răsuna de tremurau geamurile. Nevastă-sa a coborât din mașină, a deschis ușa și în salon mai că a leșinat. Patru băieți goi-pușcă ședeau ca «la drapel», iar în fața lor, în genunchi și legate la ochi, patru fete le făceau felație, fiecare trebuind apoi să ghicească posesorul mădularului. Cică e ultima modă a jocurilor de societate ale puberilor !” Mi s-au înmuiat picioarele, slavă Domnului că nu sunt părintele unor astfel de tineri frumoși și liberi...
Brusc, mi-am amintit că nu demult, cutreierând prin țară, am asistat la o petrecere a unor elevi de clasa a X-a, însoțiți de profesori, bineînțeles. Minorele dansau lasciv, unele dezgolindu-și buricul sub ochii dascălilor, ce rușine, ce pudoare? Între două melodii, ieșeau împreună afară și fumau cot la cot... Firesc, m-am străduit să mi-i imaginez în sala de curs și m-am lăsat păgubaș, ce prestanță, ce autoritate să ai după ce ți-ai aprins reciproc țigările? Ori ți-ai lipit languros sânii didactici de pieptul feciorașilor cărora regulamentul te obligă să le veghezi creșterea... Să nu mai zic că o zvârlugă destul de despuiată și cu părul vopsit în roșu a înșfăcat o sticlă de palincă de pe o masă alăturată, unde chefuia un grup de seniori, și geaba strigătele, rugămințile de înapoiere a recipientului cu licoarea atât de tentantă !
Altundeva, într-o școală, dirigintele l-a mustrat pe un elev (nepotul unui ștab local) că s-a îmbrăcat ca un cocalar, cu o cămașă colorată în exces, hawaiiană și să te ții tevatură ! Cică termenul cocalar i-a strivit personalitatea în dezvoltare a extravagantului discriminat negativ, chipurile, că libertatea vestimentară e sfântă, bla-bla! Plângere la minister, comisie de anchetă și cât pe ce să-l zboare din învățământ pe dascălul-agresor ! Scăpat cu chiu, cu vai din ghearele milițienilor noii etici pedagogice, grațiatul a devenit bătaia de joc a tinerelor vlăstare ale societății multilateral tembele de mâine...
Devreme mult, cu 4000 de ani înainte, în Mesopotamia antică, procesul de învățământ se baza pe corecția corporală și exercițiul de scriere citat de Yuval Noah Harari este grăitor:
„Am intrat și m-am așezat, iar profesorul meu mi-a citit tăblița. A spus: «Lipsește ceva !».
Și m-a bătut cu bățul.
Unul dintre supraveghetori a spus: «De ce ai deschis gura fără permisiunea mea?».
Și m-a bătut cu bățul.
Cel însărcinat cu disciplina a spus: «De ce te-ai ridicat fără permisiunea mea?».
Și m-a bătut cu bățul.
Paznicul a spus: «De ce ieși fără permisiunea mea?».
Și m-a bătut cu bățul.
Cel care are grijă de carafa cu bere a spus: «De ce ai băut fără permisiunea mea?».
Și m-a bătut cu bățul.
Profesorul de sumeriană a spus: «De ce ai vorbit în akkadiană?».
Și m-a bătut cu bățul.
Profesorul meu a spus: «Scrisul tău nu-i bun de nimic !».
Și m-a bătut cu bățul”[3].
De un deceniu și mai bine s-a căzut în extrema opusă, cu o inconștiență sinucigașă, elevul devenind stăpânul educatorului...
Cât despre studenți, cineva din mediul universitar bucureștean mi-a mărturisit că la o facultate umanistă li s-a cerut să numească persoana pe care o admiră cu asupra de măsură. Răspunsul sună deznădăjduitor, cei mai mulți precizând că Ronaldo, fotbalistul, le este idealul de desăvârșire. O tipă, singura !, a indicat un împărat roman...
„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți !” ne povățuiește pravila creștină. Pfu, dar cei nimeriți acum aproape de mine sunt brutele de mâine, în lipsa instrucției elementare. Ca și a bunei creșteri, a celor șapte ani de acasă, fiindcă părinții lor, ca și îndrumătorii de la catedră, le sunt modelele cufundării în mlaștină... Legile firii sunt necruțătoare, culegem ce semănăm, și perspectiva nu mă înseninează defel. Dimpotrivă, viitorul ni se arată în culori sumbre, de vreme ce familia și școala se clatină în pragul falimentului!
