Strigoiul strigă... „Strigoii !”

Strigoii lui Gabriel Liiceanu, ca și ai mei, de altfel, „au ca singură trăsătură de unire cu cei folclorici faptul că nu putem scăpa de ei”[1]... Unul dintre acești vârcolaci este chiar autorul volumului Strigoii noștri, indiscutabil cea mai anostă, jalnică  pe alocuri, scriere a sa. Ca orice moroi, nici închipuitul filosof de pe malurile Dâmboviței n-are regrete, n-are remușcări, ci numai certitudini, deși  vârsta ar fi trebuit  să-i potolească nițeluș  avântul în ponegrirea altora. Geaba mărturisirea-i că „trecerea vremii și sporul de experiență care vin odată cu ea  te fac mai  înțelept  și mai puțin crunt în judecată”[2]... Din păcate, ioc măsură și  obiectivitate, deși, de pe ultima copertă, cineva de la editura deplorabilului inchizitor  scrie cu slinoasă ipocrizie și slugărnicie că narcisiacul patron îi cheamă pe politicieni, demnitari sau  pe poeții de curte lipsiți de scrupule și neiubitori de țară la... „lumina adevărului” !! Care adevăr, bibicule ? stai și te întrebi, năucit  de ditirambele acestor „silabe imprimate pe dos”!

 De la un capăt la altul, cartea nu-i decât o „scuipătură orientată către încălțările băiatului proțăpit”[3] în fața moralistului fără morală al grupului de oportuniști pripășiți cu fanatism scabros pe lângă Cotroceni de la nefasta înscăunare a lui Traian Băsescu încoace. Arar flegmele liicene cad pe rama încălțării țintei și  jumătate pe jos,  nu „dau cuțit”[4] neam, ca să folosesc termenii din jocul care i-a marcat nu doar copilăria, ci și senectutea, iată...  Da, da, căci, „jocul ăsta, «la cuţit», avea o mare valoare educativă! Era de fapt o bornă, un punct de răscruce, o graniţă între două vârste. Ori rămâneai toată viața un profesionist al scuipatului şi deveneai solidar cu obiceiul de a scuipa pe stradă, ori te făceai băiat mare; înțelegeai că expectoratul golănesc nu e cea mai frumoasă carte de vizită şi te apucai de învățat şi de sporturi mai onorabile”[5]. Ei bine, „micul derbedeu” de odinioară  a rămas un „profesionist al scuipatului” prin cuvinte și de aici greața provocată  de gașca  spiritelor alese, cu operă minoră în cultura băștinașă, s-o recunoaștem pe șleau ! Apropo, destule poezii păunesciene vor dăinui în cartea  de literatură a  neamului de la Gurile Dunării, spre deosebire de comentariile școlărești ale sectei liiceano-pleșo-patapieviciste (ori patapieviciate ?)...

 De aceea, Adam Michnik nu se sfiește să-l urecheze public, declarând că, „în urmă cu 20 de ani, Gabriel Liiceanu era un acuzator al altora. Atunci, el îi  certa pe cei care nu fuseseră destul de anticomuniști. Filozoful trebuie să fie foarte precaut „când îmbracă hainele procurorului”[6] ! „Un arogant și polonezul ăsta !”[7] îi răspunde îmbuibat de sine insul stăpânitor al adevărului  absolut, îngânat complice de „prietenul Horia”.  Horia Patapievici, ce naiba !  Credeam că l-ați dibuit, fiindcă prietenul la... ocară se cunoaște și cine se-aseamănă se adună în ticăloșia  civică !

Anticomunistul  feroce și inflexibil, după ce o elogiază, pe bună dreptate, pe Elisabeta Rizea, de pildă,  cade din nou în penibil mărturisind că „nu le vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători magistraților noștri că au aruncat lasoul asupra fiarei  lăcomiei, fie și în acest ceas târziu al lungii noastre tranziții”[8]...  Dumnezeule, nu i-o fi tremurat mâna mâzgălind vocabula „lăcomie” în casa spânzuratului ? Altminteri, și după ororile judiciare cărora le-au  căzut victime  „dușmanii poporului” au fost  destui care i-au ridicat în slăvi și le-au închinat ode procurorilor și judecătorilor deveniți, voluntar, instrumentele torturii  comuniste. Nimic schimbat în eterna și fascinanta Românie,  nu ?

 Ros de ura intratabilă și mereu în exces, semnatarul  Apelului către lichele nu se dezminte nici la bătrânețe, una ce-l desfigurează  ireversibil, și-i  împarte pe români  în ai lui și ai  nu știu cui, că nimic nu-i mai simplu decât să scornești inamici.  Oare va  sosi clipa în care, bântuit de sentimentul  de vinovăție,  Gabriel Liiceanu, un taliban detestabil în slujba puterii începând din 2004,  să-și  facă un  proces de conștiință și să ni se spovedească  altfel ? Că nu eu am pupat bucile „providențialului Băsescu” un deceniu întreg de turpitudine și nici nu l-am  susținut nevertebrat pe unul ca Iohannis, și nici n-am cerut patetic  clonarea bolojanului (noul „Mesia” al României) și nici  n-am transformat-o pe Emilia Șercan în  Ioana d' Arc, și... Ehe, și câte ar mai fi de zis, însă atât pentru o apariție editorială dezgustătoare ! Într-adevăr, și aici  gândim aidoma, „ceea ce este cu adevărat diabolic este mai puţin să faci răul, cât să-l botezi ca fiind binele atunci când îl faci. (...) Este pervertirea și ruinarea pe dinăuntru a înseși criteriilor adevărului. Şi, în sfârșit, este procedeul prin care minciuna este instalată de preferință într-un cuvânt al adevărului“[9]. Vasăzică, scuipi cu discernământ,  sub pretextul  că ai curăța haznaua publică!

 A, și la naiba cu atâta fereală, tocmai matale, bibicule, să-ți lipsească curajul, zău că  nu-ți șade bine ! Păi, să-l zugrăvești  pe Mircea Dinescu în toate culorile diavolești, să-l faci cum îți vine la gură și să-l pitești în dosul sintagmei  „pedagog valah”?  Nu-i onorabil, stimabile, zău,  să fim bărbați, iar nu lichele!

 Bleah, sinistre  timpuri trăim, de vreme ce   strigoii  strigă...  „Strigoii !”