Preocuparea instituțională pentru copii datează la români de pe vremea pravilelor medievale

01 Iun 2020 | scris de A.V.
Preocuparea instituțională pentru copii datează la români de pe vremea pravilelor medievale

La 1 iunie, în România şi în alte 50 de ţări din întreaga lume este marcată Ziua internaţională a copilului, un moment potrivit pentru a sărbători cum se cuvine cea mai frumoasă perioadă a vieţii fiecărui om, copilăria.

Ziua Internaţională a Copilului reprezintă şi un moment potrivit al conştientizării – la nivel instituţional şi individual – nevoilor copiilor pentru sprijinul şi atenţia neîntrerupte din partea celor mai mari, pentru a promova nevoia pentru protecţia drepturilor, a vieţii şi sănătăţii celor mici, drept priorităţi, comentează RADOR.

În vremurile de demult, copilul în vârstă de până la cinci ani era tratat mai degrabă cu indiferență, rata crescută a mortalității infantile făcând ca părinții să se obișnuiască să nu se implice emoțional prea mult în soarta celor mici. Au existat vremuri în care copiii erau lăsați nesupravegheați pentru multe ore în șir, erau deseori bătuți, iar multe fetițe erau abandonate la naștere deoarece erau considerate o povară pentru părinții lor.

Mai mult, de la vârste fragede, copiii puteau fi trimiși să muncească, fetițele erau abuzate sexual de stăpânul casei în care munceau, iar pe la 12 ani, acestea erau considerate bune de măritat, căsătoria fiind, în fapt, o simplă tranzacție financiară.

Preocuparea – la nivel să-i spunem instituţional – pentru copii, datează la noi de pe vremea pravilelor medievale, primul document care conţinea prevederi privindu-i pe cei mici fiind Pravila de la Govora (sau Pravila bisericească), cea mai veche culegere de legi atât bisericești, cât și laice din Țara Românească. Însă, pe atunci, copilăria nu era – nici pe departe – acel paradis pe care îl trăiesc majoritatea copiilor din ziua de astăzi.

Pravila de la Govora este o traducere a călugărului erudit de la mănăstirea Bistrița, Mihail Moxa, a unui text slav, în limba română, care redă o culegere de norme juridice, fiind tipărită în cea de-a doua tipografie cunoscută în Țara Românească, înființată de domnitorul Matei Basarab cu ocazia unor ample lucrări de reconstrucție, reconsolidare și extindere a mănăstirii Govora în anul 1637.

Pravila de la Govora, ce cuprindea 164 de file, a fost tipărită în anul 1640, în șapte săptămâni, de tipografii Meletie Macedoneanul și Ștefan de Ohida, în două ediții: una pentru Țara Românească, având prefața semnată de mitropolitul Teofil, alta pentru Ardeal, având prefața semnată de mitropolitul Ghenadie al Ardealului.

Pravila de la Govora este considerată primul document în limba română ce cuprindea o culegere de tradiții și credințe populare referitoare la ceremonialul existențial, iar ediţia pentru Muntenia conţinea glave (capitole) referitoare la obligaţiile părinţilor faţă de copiii lor, dar şi la obligaţiile copiilor deveniţi adulţi faţă de părinţii lor bătrâni, stabilind şi pedepse pentru părinţii care-şi neglijau copiii.

Copiii neascultători, mai ales cei aflaţi la vârsta adolescenţei, erau chiar închişi, pentru câteva zile, la mănăstiri, pe cheltuiala părinţilor.

Societatea românească a preluat şi adaptat destul de târziu reglementările moderne în domeniul preocupării pentru copil şi drepturile sale.

În perioada domniei lui Cuza, noul Cod Civil stabilea, spre exemplu, dreptul copilului „din flori” la tratament egal cu al copilului născut în interiorul căsătoriei.

În anul 1873 era înfiinţată cea mai veche grădiniţă de copii din Bucureşti, în Strada Puţul cu Plopi, fiind lansată de Asdociaţia doamnelor filantropice. Instituţia era dotată cu cantină şcolară şi aici erau înscrişi 125 de copii.

În anul 1881, apărea şcoala Froebeliană a Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, creată de Barbu Constatinescu, împreună cu Societatea Română pentru Grădini de Copii din Bucureşti, cu sediul în localul de la Sf. Ecaterina al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român. Societatea se afla sub administraţia Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român şi era subvenţionată de Primărie şi de administraţia Aşezămintelor “Domniţa Bălaşa”.

În anul 1883 apărea societatea “Obolul”, care se ocupa de copiii săraci, de până la 14 ani, care nu puteau fi crescuţi de părinţii lor.

În 1889 apărea grădina de copii de la Gara de Nord, deschisă pentru copii lucrătorilor din atelierele gării.

În anul 1892 apărea la Bucureşti prima creşă, fiind înfiinţată de către Manufactura de Tutun pentru angajatele proprii care avea astfel unde să-şi lase copiii pe timpul programului de lucru.

În anul 1896 intra în vigoare legea asupra învăţămîntului primar şi normal primar dar şi Regulamentul şcolilor private, acte care se ocupă mai pe larg de grădina de copii, o defineşte ca stabiliment de primă educaţie, în care copiii de ambele sexe primesc în comun îngrijirile reclamate de dezvoltarea lor fizică, intelectuală şi morală.

În anul 1897 se înfiinţa “Leagănul Sf. Ecaterina”, creşă pentru creşterea copiilor nou-născuţi, săraci, până la 3 ani, care erau primiţi aici alături de mama lor, în schimbul obligaţiei de a alăpta şi un alt copil.

După ce, în anul 1900, pe teritoriul vechiului regat al României, funcţionau 28 de grădiniţe cu 866 de copii, societatea românească simţea nevoia reglementării oficiale, pentru toţi copiii României, a şansei de a absolvi cei doi-trei ani pregătitori şcolii, iar prima reglementare pentru grădiniţe a fost consemnată în Legea şcoalelor de copii mici din 12 iunie 1909, iar mai tîrziu, la 5 noiembrie 1910, era publicat în Monitorul Oficial, Regulamentul pentru administrarea interioară a şcoalelor de copii mici (grădini de copii mici).

Potrivit acestei “reglementări”, învăţămîntul preşcolar era gratuit, primindu-se copii de ambele sexe de la vîrsta de 4 ani împliniţi pînă la 7 ani sau pînă la înscrierea în clasele primare. În privinţa copiilor infirmi – adică „idioţi, surdomuţi şi orbi, precum şi cei bolnavi de boli contagioase” – aceştia nu puteau fi primiţi în grădiniţe, făcându-se, totuşi recomandarea ca refuzul să se exprime cu mximă delicateţe.

În anul 1910 se fiinţa “Societatea de Pediatrie şi protecţiune a primei copilării”, la iniţiativa profesorului N. Thomescu, lui datorindu-i-se şi prima consultaţie de copii făcută la Spitalul de Copii din Bucureşti.

Revenind la vremurile prezente, copiii se află – sau ar trebui să se afle – în atenţia instituţiilor desemnate, a persoanelor care sunt repartizate să-i îngrijească sau a părinţilor, iar nevoile lor să fie privite din perspectiva prietenilor, a activităţilor de la grădiniţă sau şcoală sau a felului în care îşi petrec timpul liber, a timpului pe care îl petrec cu părinţii, dacă sunt ascultaţi sau dacă simt că le sunt respectate drepturile.

Ţara noastră a devenit singurul stat din Uniunea Europeană care acordă necondiţionat prestaţii sociale, în toate celelalte ţări membre cel puţin unul dintre părinţi fiind obligat să lucreze pentru a avea dreptul să primească alocaţie pentru copii.

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Actualitate

Ultima oră