Decesul Președintelui Ion Iliescu a declanșat reacții delirante care revelează o opinie publică debusolată și conducători politici lipsiți de orice repere valorice și de orice limite ale nerușinării, ilegitimi nu numai sub aspect constituțional, ci și sub aspect moral-politic.
Dincolo de jenanta luptă cu mortul la care s-au dedat cei care nu au avut curajul să o facă pe când Ion Iliescu era în viață, și dincolo de “dezvăluirile fantasmagorice făcute de unii care habar nu au avut și nici nu aveau cum să aibă referitor la istoria reală a României anilor 1990 (istorie care a condus la realegerea lui Iliescu cu voturile electoratului de stânga și de dreapta deopotrivă în anul 2000), funeraliile fostului președinte au prilejuit oficializarea faptului că România a fost capturată de o clică neobolșevică fără neam și fără Dumnezeu, care a plănuit ruptura cu tot ceea ce înseamnă identitate românească și aspirații naționale românești, de tipul unei “revoluții clandestine” antinaționale și antidemocratice. Nu este vorba aici doar de negarea aportului stângii democrate la construcția României postcomuniste, așa cum cred unii, ci de negarea de ansamblu a contribuției stângii și dreptei democrate, în succesiunea guvernărilor lor, până la lovitura de stat din 6 decembrie 2024. Toate aceste guvernări pot fi criticate sever, dar nu li se poate nega participarea la un proiect politic comun care a avut ca țintă (a se vedea și “Consensul de la Snagov”) o Românie democrată și puternică, integrată într-o UE puternică (uniune de state națiune suverane iar nu imperiu franco-german) și beneficiind de aliați și alianțe puternice. Că din culpa acestor guverne, ori din culpa unui președinte ori a altuia nu s-a ajuns aici sau s-a ajuns târziu și parțial, este o altă discuție. Ceea ce actuala conducere a României dorește este cu totul altceva și anume renunțarea la acest proiect și la ordinea democrației constituționale românești, pentru a se adopta “manifestul” revoluției globalismului sorișist neo-bolșevic.
Președinția lui Ion Iliescu trebuie analizată de istorici fără ură și fără părtinire, ea având cel puțin cinci etape diferite (perioada CFSN, perioada CPUN, perioada 1990-1992 / primul mandat legitim, perioada 1992-1996 / al doilea mandat și perioada 2000-2004 / al treilea mandat). În cartea mea intitulată “Lacrimile dimineții”, apărută în anul 1995, am criticat sever primul său mandat și cea mai mare parte a celui de al doilea. În mod misterios nici un istoric nu o citează. Desigur pentru că desființează prejudecățile și nu permite circulația narativelor în care concluzia se trage fără demonstrație.
Nu despre asta este, însă, vorba acum. Să lăsăm istoricilor (cei adevărați, iar nu politrucilor cu diplomă de istorici) misiunea de a stabili realitatea președinției lui Ion Iliescu.
Desigur sunt mulți cei care ar fi preferat un altfel de președinte sau care vor să scape de frustrările propriei ratări dând vina pe contextul politic care, chipurile, ar fi depins de un singur om. În tot acest bruhaha trebuie distinsă, însă, critica adresată defunctului președinte, care și-a încheiat ultimul mandat cu douăzeci de ani în urmă, din direcția neomarxistă sau neobolșevică sau soroșistă. Aceasta nu este îndreptată în realitate împotriva lui Ion Iliescu, ci împotriva ordinii constituționale care a negat comunismul real și căreia, pe drept sau pe nedrept el i-a fost simbolul.
Neparticiparea lui Nicușor Dan și a șefilor useriști la funeraliile primului președinte post-comunist al României nu este doar o mârlănie care încalcă regulile unui comportament civilizat și o abatere de la normele care reglementează cu putere de lege protocolul funeraliilor foștilor “șefi de stat” români, ci proclamarea rupturii clare și nete cu Constituția României, cu ordinea noastră constituțională postcomunistă ca sinteză juridică a identității noastre naționale. O identitate din care decurg și interesele noastre naționale, aspirațiile noastre naționale.
Iată de ce situația nu poate fi tratată cu superficialitate, în registru moral sau în registrul oportunismului de partid.
“Noul PSD” a fost și el demascat ca fiind părtaș la crimă. El nu poate spune că, atunci când a acceptat intrarea în guvern a unui partid condus de un cetățean străin și creat în laboratoare străine, USR, nu cunoștea obiectivele guvernării acestuia, aflându-le abia cu ocazia neparticipării președintelui ilegitim Nicușor Dan la funeraliile lui Ion Iliescu. În realitate conducerile PSD și PNL erau “userizate” și acum singura noutate este că faptul nu mai poate fi ascuns.
Singura soluție a PSD pentru a se sustrage de la maxima răspundere (juridică, politică și morală) nu este cea a ieșirii de la guvernare, pentru ca apoi, din opoziție, să mențină la putere guvernul minoritar userist, zice-se “punctual”, ci dărâmarea guvernului neobolșevic prin demisia tuturor miniștrilor pesediști și întoarcerea la popor prin alegeri anticipate.
Doar poporul mai poate salva azi România, în ciuda procentului tot mai mare de indiferenți și de frustrați care își urăsc țara tot așa precum își urăsc nevolnicia. Nici asta nu este sigur, dar în popor mai există ultima șansă pentru ca un stat-națiune român să își ducă mai departe istoria. Aceasta este concluzia pe care moartea lui Ion Iliescu ne-o oferă. Este ultimul serviciu pe care defunctul președinte îl face României.
Autor: Adrian Severin
