Un mesaj publicat pe platforma X de fondatorul și CEO-ul Argil, o companie specializată în crearea de avatare generate cu inteligență artificială a prezentat o interpretare istorică a originilor globalismului. Într-un mesaj amplu, antreprenorul susține că actualul proiect european își are rădăcinile în ideile federaliste formulate încă din anii 1920 de Richard Coudenhove-Kalergi și dezvoltate ulterior de Altiero Spinelli și Jean Monnet, argumentând că transformările politice din Europa nu reprezintă o evoluție inevitabilă, ci rezultatul unor alegeri ideologice asumate de elitele continentului.
Astăzi știm de unde vine haosul.
Cunoaștem cuvintele. Cunoaștem proiectul.
Îl numim globalist.Dar încă ne este greu să răspundem la singura întrebare care contează cu adevărat:
Cine l-a conceput?
De ce?
Și cum a ajuns o idee atât de radicală să devină politica oficială a unui întreg continent, fără ca nimeni să voteze pentru ea?Povestea începe în urmă cu un secol.
În 1923, un aristocrat austro-japonez, Richard Coudenhove-Kalergi, publică Pan-Europa. El este primul care formulează clar ideea că națiunile europene trebuie să dispară ca realități politice. O federație. O monedă. Un pașaport. Frontiere interne care se estompează.
Doi ani mai târziu, în Praktischer Idealismus, merge și mai departe. El susține că modernitatea va șterge diferențele dintre rase și popoare, în favoarea unei „diversități de indivizi”. Nu este un plan privind imigrația, ci o viziune filosofică. Însă sămânța este plantată: poporul este văzut ca un obstacol, iar individul dezrădăcinat devine idealul.
Apoi vine anul 1941.
Pe insula Ventotene, doi deținuți antifasciști, Altiero Spinelli și Ernesto Rossi, redactează textul care avea să devină unul dintre cele mai influente documente ale proiectului federalist european: Manifestul de la Ventotene.
Teza lor este de o claritate brutală.
Suveranitatea națională este cauza războaielor.
Prin urmare, trebuie eliminată.În locul ei trebuie creată o federație europeană care să absoarbă statele, iar ulterior o federație mondială. Naționalismul nu mai este prezentat ca un instrument de protecție a națiunilor, ci ca o ideologie care trebuie depășită.
După război, Jean Monnet transformă această ideologie într-o metodă politică.
Fraza sa a rămas celebră:
„Nu va exista pace în Europa dacă statele se vor reconstrui pe baza suveranității naționale.”
Nu ridică tonul.
Construiește.
Pas cu pas. Tratat după tratat.
Transfer de competențe. Instituții care se îndepărtează tot mai mult de controlul direct al cetățenilor.
Aceasta este metoda Monnet.
Și ea s-a impus.
Apoi a venit momentul în care această viziune post-națională s-a întâlnit cu două forțe explozive.
Pe de o parte, nevoia de forță de muncă după 1945.
Pe de altă parte, ideologia născută din transformările intelectuale și culturale asociate anului 1968: multiculturalismul, sentimentul de culpabilitate față de trecut și respingerea modelului de asimilare.
Elitele au îmbinat aceste două direcții.
Imigrația de stabilire permanentă nu mai este prezentată ca un simplu fenomen economic.
Ea devine un proiect cu o justificare morală.
Iar cei care i se opun nu mai sunt considerați cetățeni care își apără țara.
Sunt etichetați drept reacționari, xenofobi sau adversari ai progresului.
Așa s-a născut proiectul globalist.
Nu într-un buncăr.
Ci în cărți, manifeste, comisii și universități.
La început, animat de intenții considerate bune.
Apoi, însoțit de o încredere tot mai mare că această direcție nu mai trebuie pusă în discuție.
Astăzi, tot mai mulți europeni privesc ceea ce s-a făcut în numele lor.
Și încep să înțeleagă.
Nu a fost o fatalitate.
A fost o alegere.
Iar alegerile pot fi schimbate.
