Aseară, cu un spectacol de zile mari, s-a tras cortina peste una dintre cele mai așteptate și reușite ediții a Festivalului de Teatru Ștefan Iordache, ediția a XVI-a. Timp de 16 ani, festivalul a fost și rămâne cel mai important punct de reper în activitățile culturale ale Municipiului Caracal, un maraton al bucuriei spiritului, o adevărată desfătare a minții, o adâncă vibrație a sufletului.
Nu este simplu sau ușor să organizezi și să susții o manifestare culturală de această anvergură, însă când își dau mâna și-și susțin eforturile Primăria Municipiului Caracal, Consiliul Local al Municipiului Caracal, Consiliul Județean Olt, Mișcarea de rezistență, Smart Vision Event Management, sponsorii Aqua Carpatica și Domeniile Sâmburești, publicațiile Gândul și Mediafax cât și cei trei oameni dedicați culturii (un fel de Sfântă Treime pentru cultura locală) Marius Tucă, Rodica Mandache (directoarea festivalului, cea care a făcut selecția acestor minun
ate spectacole) și dl. primar Ion Doldurea, lucrurile încep să se contureze, să se așeze, să prindă viață, totul pentru rezistența noastră prin cultură, pentru păstrarea duhului național și a identității ca neam.
Pentru o ultimă cuvântare înaintea închiderii festivalului, urcă pe scenă dl Ion Doldurea care reamintește celor prezenți că anul acesta festivalul s-a ținut târziu, deoarece bugetul s-a aprobat târziu și promite că următorul festival va fi anul viitor în luna mai. ”Intenționăm ca, anul viitor să facem festivalul în luna mai, în ultima săptămână din mai, adică începând cu 22 mai, în Teatrul de Vară. De acum încolo, toate edițiile viitoare se vor desfășura în ultima săptămână a lunii mai. Precum vedeți, la Caracal se face cultură, deja avem o tradiție cu acest festival, iar, pe viitor, vom aduce =ncontinuare cele mai bune spectacole și cei mai mari actori”.
Cu acestea fiind zise, începe piesa ”Mai e vreun candidat?”, spectacol-concert după I.L.Caragiale, adaptare și muzică Ada Milea, având ca protagoniști pe Petre Ancuța, Emilian Mârnea, Florin Călbăjos, Aylin Cadîr, Tiberiu Enache, Natalia Călin, Emilia Popescu, Mihai Munteniță, Vitalie Bichir, Alina Petrică, Florentina Țilea, spectacol montat și distribuit de TNB.
Spuneam, când cu toții am fost impresionați de piesa ”Ofelia. Afterlife”, că poate acest gen de spectacole vor constitui viitorul teatrului sau că, măcar, vor deveni o serioasă alternativă. Cu atât mai mult spectacolul din această seară a întărit ideea. Tot ceea ce a urmat a fost sublim, desăvârșit, iar publicul, care a umplut până la refuz Teatrul Național din Caracal, a arătat că este extrem de receptiv la acest gen de piese care îngemănează teatrul cu muzica.
Cum spuneam, piesa reproduce aproape fidel opera marelui Caragiale, permițându-și câteva modificări: sunt trei cetățeni turmentați care compun un miniband cu acordeon și tobe, contrabas, chitară, orgă și vioară, iar personajele Cațavencu, Brânzovenescu, Farfuridi și Agamiță Dandanache sunt personaje feminine.
Având în vedere că totul este cântat, nu mai avem de-a face cu scene jucate clasic, cu pauze între replici, concentrate pe replici și nu pe dinamism, ci cu o continuă mișcare, efervescență, muzică, dans, intervenții cântate în registre și tonalități diferite. Peste toate, text și aranjamente muzicale, se simte mâna și stilul inconfundabil al Adei Milea. Mai multe nu se pot spune, deoarece muzica nu se poate povesti, ci asculta. De aceea vă invităm să mergeți să vizionați piesa, așa cum a făcut și publicul caracalean.
Nenumăratele intervenții aplaudate ale publicului pe tot parcursul piesei nu au făcut decât să confirme ineditul și calitatea spectacolului, iar ropotele de aplauze de la final au pecetluit bucuria primită de la vizionarea unui spectacol de calitate, fabulos interpretat de către cei de pe scenă.
La ieșire, oamenii încă vorbeau despre piesă, despre jocul actorilor, despre ideea de a face un spectacol integral cântat după opera lui Caragiale și este bine să se vorbească așa despre teatru, despre artă, despre cultură, și o să aflați de ce într-o povestire scrisă de Oscar Wilde.
”A fost odată un om care era iubit în satul său pentru că povestea frumos. În fiecare dimineață pleca din sat și seara, când se întorcea, toți muncitorii satului, după ce munciseră toată ziua, se adunau în jurul său și-l îndemnau să povestească, întrebându-l: - Ce-ai văzut azi?
Și el le povestea că a văzut în pădure un moșneag care cânta din nai și care făcea să joace în juru-i localnicii pădurii. - Și ce-ai mai văzut? spuneau oamenii. - Când am ajuns pe malul mării am văzut trei zâne care își pieptănau cu-n pieptene de aur cosițele lor bălaie. Și oamenii îl iubeau pentru că le povestea.
Dar într-o dimineață, părăsind, ca-n alte dimineți, satul, iată că zări pe malul mării trei zâne ce-și pieptănau c-un pieptene de aur cosițele lor bălaie. Și, mergând mai departe, văzu, lângă pădure, un moșneag care cânta din nai, înconjurat de localnici ai pădurii…În acea seară, când se reîntoarse în sat și când, ca-n alte seri muncitorii îl îndemnară: - Haide! spune-ne ce-ai văzut! el răspunse: - N-am văzut nimic!”
Și Wilde adaugă: ”Sunt două lumi. Cea care este și despre care nu se vorbește, se numește lumea reală, pentru că nu e nici o nevoie să se vorbească despre ea pentru a o vedea. Și cealaltă e lumea artei; e cea despre care trebuie să se vorbească, pentru că altel n-ar exista”.
Oameni buni vorbiți despre artă, vorbiți despre cultură, vorbiți despre teatru și despre piesele care s-au jucat aici și pe care le-ați văzut preț de șaisprezece ani de festival. Vorbiți despre artă, militați pentru artă, căci numai așa puteți avea în fiecare an acest minunat festival de teatru. Răma bun, Caracal, ne vedem la anul!
