De la prima reprezentație a unei piese de teatru în limba română (în 1816, la Iași, în casa hatmanului Costachi Ghica), timp de două secole, teatrul a fost, poate, cea mai vizibilă, constantă și majoră manifestare culturală de la noi, manifestare care a marcat fericit și irevocabil cultura română pe parcursul acestor ani. Cu peste cinci decenii în urmă s-au inventat festivalurile de teatru, adevărate sărbători ale spiritului și dragostei pentru cultură.
Ridicat cu peste un secol în urmă, Teatrul Național din Caracal a fost supus acelorași reguli: a bucurat spiritual generații întregi de locuitori ai urbei și-a găzduit festivaluri, dintre care, de departe, cel mai important și așteptat festival de peste an este Festivalul Ștefan Iordache.
Conceput în urmă cu 16 ani la inițiativa jurnalistului și omului de cultură Marius Tucă, împreună cu criticul de teatru Marina Constantinescu (directorul acestei manifestări culturale până anul trecut), festivalul a făcut posibil transferul pe scena cochetului teatru din Caracal a celor mai bune și jucate piese ale teatrelor din București și din țară. Atât de mult s-a înrădăcinat acest eveniment în conștiința caracalenilor, atât de mult a stârnit în ei pofta și nevoia de cultură încât nici nu concep că ar putea trece un an fară festivalul lor de suflet.
Așadar, aseară, deschiderea festivalului s-a făcut prin alocuțiunile jurnalistului Marius Tucă (promotorul festivalului), actriței Rodica Mandache (actualul director al festivalului) și primarul municipiului Caracal, Ion Doldurea. Toți trei amintesc, în scurtele lor intervenții, de longevitatea și constanța festivalului, de impactul spiritual asupra cetățenilor urbei, de dimensiunea culturală a evenimentului și de faptul că astfel de manifestări sunt adevărate bucurii ale spiritului pentru oricare oraș care le organizează și le găzduiește.
După promisiunea d-lui primar ca ediția următoare să se țină, în luna mai, în Teatrul de Vară (cu un număr mult mai mare de locuri), este rândul d-nei Rodica Mandache să facă o sensibilă prezentare a marelui artist Gigi Căciuleanu, cel căruia îi este dedicată ediția din acest an.
Toate acestea fiind spuse, în liniștea lăsată în sală, se aud acordurile dulci-săltărețe ale muzicii lui Mozart. Începe ”Eine Kleine Nachtmuzik”, de Gigi Căciuleanu, cu scenografia semnată de Vladimir Turturică, în interpretarea actorului Lari Giorgescu, piesă montată de Teatrul Unteatru, din București. Conceput ca o metaforă, spectacolul în sine devine magistral prin interpretarea polivalentă (actor-dansator-recitator) a tânărului Lari Giorgescu, un alter ego al maestrului , surprinzând prin originalitatea și ingeniozitatea punerii în scenă.
Decorul este surprinzător de simplu: o piramidă și un cub, ambele elemente matematice, ambele în transcendență cu simboluri cosmice (de ex., de spune că piramidele au fost construite de alte civilizații din univers), ambele menite să susțină și să întărească ideea metaforică a spectacolului.
Evident că, cel mai bine explică însuși creatorul spectacolului, maestrul Căciuleanu, esența punerii în scenă: ”Este o metaforă a singurătății creatorului de cursă lungă. Cea a unui solitar Om-Artist, Artist-Om, fără vârstă, Veșnic-Copil, dar în același timp și dintotdeauna, Bătrân-Filozof-Înțelept, Jongleur și Alchimist...Aici și Nicăieri, Acum și Oricând...” Fără să știe explicația rafinată a autorului, ce au văzut, de fapt, spectatorii? În primul rând au văzut un tânăr aproape imponderabil, care dansa și vorbea, în timp ce dansa și vorbea, totul pe o muzică ce transcede timpul și spațiul convențional. Senzația percepută? Cuvântul se întrupează în dans și dansul vibrează prin cuvânt.
Alegoria începe cu scara evoluției, cu un copil care vrea să călărească un nor, apoi, măricel, cu cel care se joacă cu mingea, o minge dumnezeiască (mingea este a mea, Doamne, si este a ta, Doamne!), care îi dă puteri sporite atunci când o bate de pământ, aidoma anticului Anteu, fiul Geei, care primea puteri înzecite de la mama sa, atâta vreme cât tălpile îi erau lipite de țărână. Adolescent, îl admonestează pe Don Juan, ca înțelept își pune problema vizualizării pe verticală a ciferi 8 și, apoi, infinita semnificație a punerii pe orizontală a acestuia, vorbeste de iubire și de Cupidon, sfărșind prin a se vedea un cosmonaut ajuns pe pământ, dând viață și exemplificând importanța obiectelor de recuzită aflate pe scenă: piramida și cubul.
Jocul dinamic, greu de interpretat (fizic) de altcineva, grațios, antigravitațional, plutitor, acrobatic, etc, plus netăgăduitul talent actoricesc a făcut ca actorul Lari Giorgescu să fie singura și cea mai bună opțiune a maestrului Căciuleanu.
Și, pe când toți cei prezenți aplaudă furtunos măiastra punere în scenă, surprizător, Lari coboară în sală și-l aduce în fața publicului pe creatorul piesei. Maestru și discipol se înclină, fac cuvenitele reverențe, și încep un dialog sprințar (un fel de epilog al piesei), dialog purtat pe o grațioasă suită de mișcări ce frizează baletul. Totul se termină apoteotic, cu un public ce aplaudă minute bune, timp în care a stat fascinat în picioare, de la urcarea maestrului Gigi Căciuleanu pe scenă. Așa s-a încheiat prima seară de festival.
Sub dulcea boare a toamnei, cu arome de prune coapte și struguri răstigniți pe araci, Caracalul respiră parfumat cultural. Veniți la teatru, oameni buni!
