În a treia seară de teatru, pariul făcut de d-na Rodica Mandache (directoarea festivlului) cu alegerea piesei ”Ofelia. Afterlife” de Antoaneta Cojocaru, cu distribuția: Antoaneta Cojocaru, Trupa Beethoven Crisis - Maria Bucur, Andrei Mancaș, Răzvan Balașov, Vlad Ploeșteanu, Diana Dancu/Adelina Baicu, a fost câștigat în egală măsură atât de domnnia sa, cât și de publicul caracalean, prin prezența covârșitoare.
Înainte de începerea spectacolului, aflată în fața spectatorilor, d-na Mandache a ținut să puncteze acest lucru: ”Am avut încredere în publicul care sunteți: atât de rafinat, de elitist...Când am făcut alegerea piesei, dl primar Ion Doldurea m-a asigurat că sunteți publicul cel mai receptiv, mai avid de cultură”. Încheie prin a face o descriere tulburătoare a actriței Antoaneta Cojocaru. Și începe piesa...
Două proiectoare aflate în sală, efecte luminoase, fum, lumini sincronizate cu acțiunea desfășurată pe scenă, constituie unul dintre ingredientele unui spectacol de neuitat. Însă ingredientul principal este muzica. Vă închipuiți că această contopire, împletire, îngemănare a celor două arte - muzica și teatrul - nu pot avea decât un efect însumat asupra spectatorului?
Nu știm dacă acest gen de spectacol înseamnă primul pas spre teatrul viitorului (raportat la teatrul clasic), însă, cu siguranță, reprezintă o serioasă alternativă demnă de luat în calcul. Și asta se simte în răspunsul sălii, indiferent în ce teatru s-a jucat până acum spectacolul.
Lumea asta mare a mai pus în scenă (pe platourile de filmare) astfel de simbioze în care muzica și acțiunea în sine fac casă bună, cum ar fi Hair, Tot acest jazz, Cabaret, etc., dar parcă nicio producție nu a avut adâncimea textului, a dramatismului, a patimii actoricești, așa cum a avut piesa noastră jucată aseară...
În liniștea lăsată după tragerea cortinei se aude o muzică învăluitoare (care te duce cu gândul la Pink Floyd), ca o bătaie regulată de inimă, ca o electrocardiogramă care atestă că viața are puls. De remarcat că tema muzicală în sine revine constant de-a lungul spectacolului, semn că tot ce vedem este o operațiune scenică pe cord deschis..
Decorul înfățișeazî o bucătărie, cu un pat în care Ofelia doarme. Ea și proiecția ei. De fapt, senzația onirică, faptul că Ofelia transcede în permanență cele două lumi, cea de aici și cea de dincolo, este prezentă pe tot parcursul piesei. Dar oare doarme sau e ca-n Hamlet (Să mori, să dormi...Atât...Și printr-un somn să curmi durerea)? Se întâmplă oare ca-n versul eminescian: ”un vis al morții eterne e viața lumii-ntregi”?
Totul pendulează între Ofelia de acum, cu rătăciri, cu reverii, cu Ofelia de atunci, din alte veacuri, din alte lumi, pe când cețurile nordului întunecau minți, creau fantome și stări de psihoză netratabile decât prin anularea propriei ființe. Legătura cu lumea de atunci se face prin amintirea discuțiilor avute cu fratele Laertes, cu tatăl său cu însuși prințul Danemarcei, prin dezavuarea și trimiterea ei la mânăstire (Te du la mânăstire...du-te...Se vor mai naște copii, mai puțin cu unul).
De fapt, toată intriga constă în legătura indisolubilă, transcedentală, între lumea de atunci și lumea de acum, cu diferența că Ofelia actuală este îndrăzneață, cutezătoare și vocală. Sfaturile de atunci, primite din toate părțile ca descurajare, prudența și frica (este cel mai bun străjer) își pierd (parțial) valabilitatea în lumea de azi.
Peste toată povestea vorbită, însă, muzica este cea care întregește, coagulează și punctează fericit fiecare etapă din spectacol. Este de-a dreptul uluitor ce se întâmplă! Muzica live reliefează hotărâtor textul piesei, la fel cum piesa pune în valoare muzica în sine. Spectacolul ar fi pe jumătate fără muzică, la fel cum muzica ar fi pe jumătate fără piesa de teatru în sine. În schimb, ca întreg, ca tot unitar, showul este garantat. Drept mărturie sunt toți cei prezenți în sală, care au aplaudat cu frenezie reverența de final a celor de pe scenă.
După ce Ofelia de acum (la fel ca cealaltă Ofelie) a împărțit flori spectatorilor, după ce a spus noapte bună doamnelor, după ce a strigat către înalturi (hei, e cineva acolo?) ca la începutul piesei, spectatorul a plecat cu imaginea Antoanetei Cojocaru în minte, dansâd, fredonând, alergând, fumând, umplând scena cu dinamismul mișcărilor sale, cu muzica învăluitoare creând o atmosferă nemaiîntânită la alte spectacole de teatru.
Și, dacă, în plină toamnă s-a desfășurat acțiunea piesei, tot plină toamnă găsim pe străzile, în grădinile, în parcurile și în văzduhul înstelat al urbei. Noapte bună, Ofelia! Noapte bună, Caracal! Veniți la teatru, oamnei buni!
Galerie foto (65)
