Pentru a patra seară de spectacol, d-na Rodica Mandache (directoarea festivalului) a propus publicului prezent în sala Teatrului Național din Caracal o piesă mai relaxantă, mai permisivă, mai veselă, față de ermetismul primelor trei piese jucate, și anume spectacolul ”La doi pași se Mullingar” dr John Patrick Shanley, în regia lui Cristi Juncu, având ca protagoniști pe Andi Vasluianu, Cerasela Iosifescu, Ion Haiduc și Victoria Cociaș, piesă montată la Teatrul Nottara.
Așa cum obișnuise publicul în primele trei seri, d-na Mandache urcă pe scenă să rostească un ”cuvânt înainte” pentru ce urma să se întâmple. Cu voce înceată, tremurândă, anunță că avusese un accident, dar găsește tăria și forța să mulțumească publicului caracalean. ”Am fost fascinată de publicul de ieri (la piesa Ofelia. Afterlife., n.r.), iar d-l primar Ion Doldurea a fost în asentimentul meu, dar se temea că n-o să vă placă.” Încheie prin a face câteva referiri la spectacolul care urmează, amintind că l-a văzut de șapte ori, că a văzut și filmul, dar că actorii noștri sunt mai buni ca ai lor.
Dragilor, vă dați seama cât de devotată este d-na Mandache meseriei, teatrului românesc, culturii române, ideii de-a n-o împiedica nimic să-și facă datoria față de Măria Sa, publicul, chiar dacă toată ziua și-o petrecuse în spital, unde a fost refăcută din bucățele, după cum singură încă mai avea puterea să se autoironizeze? Asta face diferența dintre marii actori care ard ca o torță, ca o bară de magneziu, ca o aripă de lebădă, din devotament față de public, și cei care n-ar sacrifica nimic din ceea ce cred că li se cuvine deja.
Și începe piesa, cu zgomotul ritmic, sacadat, al unei ploi sâcâietoare, monotone, fără sfârșit, apăsătoare, întunecată, deprimantă, care predispune la suicid. De fapt, frecvența cu care însoțește piesa o face să devină aproape personaj integrat în desfășurarea acțiunii.
Decorul prezintă o bucătărie irlandeză, cu o canapea, scaune, un pat, o sobă, un frigider și o puzderie de găleți care colectează apa de ploaie creând o muzicalitate molcomă prin zgomotul produs de picurii prelinși de pe streașini.
Intriga e banală, cum banal e locul desfășurării acțiunii, aflat la doi pași de Mullingar, localitate la fel de insignifiantă , de care n-a auzit nici dracu. Disputa este pe o moștenire și mai ales pe o bucățică de pământ care leagă două proprietăți vecine.
Deși, aparent nu pare a fi mare lucru de exploatat din această banală, frecventă, comună problemă rurală, revine responsabilitatea actorilor s-o însuflețească, să-i dea plus valoare, s-o lumineze cu talentul și jocul lor scenic. Și exact asta se întâmplă, fiecare actor (pe modelul omul sfințește locul) aureolând cu focul lor lăuntric, cu înzestrarea divină cu care au fost binecuvântați, personajele pe care le interpretează. Astfel, Ion Haiduc (tatăl lui Anthony are priceperea să scoată în evidență încăpățânarea bătrânului irlandez, dar și duioșia și recunoașterea dragostei pentru fiul său, Victoria Cociaș (mama Rosemaryei), deși afectată de moartea soțului, știe să puncteze grija ce-o poartă fiicei, Cerasela Iosifescu (Rosemary) este cel mai bun exemplu de femeie irlandeză puternică, îndârjită, care nu renunță la ce și-a propus încă de mică, iar Andi Vasluianu (Anthony), în rolul fiului cu ștearsă personalitate, timid, virgin până la 40 de ani, bâlbâit, un pic dus, dă măsura talentului său cunoscut și recunoscut de toată lumea.
Piesa este o comedie romantică, cu un evident comic de limbaj și de situație, cu o iubire care plutește în aer, cu un final previzibil, hollywood-ian, când până și ploaia infinită, infernală, se oprește lăsând loc seninului și ciripitului de păsărele să proslăvească veșnica biruință a iubirii.
Îndelungile aplauze de final răsplătesc o piesă senină, pozitivă, tonică și un joc actoricesc ce face cinste teatrului românesc. Afară, în noaptea care se lasă, stelele veghează adormitul ciripit al păsărilor reale, urmând ca, a doua zi, dragostea pentru artă, pentru cultură să biruiască din nou printr-un nou spectacol de festival. Veniți la teatru, oameni buni!
Galerie foto (61)
