Povestea lui John Pîrva, FRONTIERISTUL care acum îşi întâlneşte torţionarii prin oraş

01 Iun 2016 | scris de Marina Constantinoiu Istvan Deak
Povestea lui John Pîrva, FRONTIERISTUL care acum îşi întâlneşte torţionarii prin oraş

Ştiţi şi acum, când vă povestesc, mi se face pielea de găină... Orice amintire mă face aproape să tremur”, ne mărturiseşte, şi văd cum ochii capătă strălucirea dată de lacrimi. Îşi freacă braţele, ca încercând să se cuprindă pe el însuşi, să fie sigur că au trecut toate.

Ne-a primit în casa lui ca pe nişte prieteni – noi, jurnalişti, el frontieristul care a dat de furcă securiştilor şi miliţienilor. A trecut prin atâtea, încât doar cartea pe care s-a decis să o scrie într-o bună zi despre aventura sa poate explica, măcar în mare, ce l-a împins pe John (o să vină explicaţie şi pentru acest nume) Pîrva peste graniţă.

Rebelul din Deva

Rebelul din Deva este, ca mulţi alţii, un frontierist care visa să plece din România comunistă şi să cunoască lumea liberă încă din adolescenţă. Teribilism sau nu, superficialitate sau nu, pe toate le-am putea invoca noi, cei de azi, care ori am uitat cum se trăia în comunism, ori, mai rău, nici nu avem habar.

Naidas si Oravita 1993 8

Rebelul din Deva. Foto: arhiva personală

L-am întrebat când i-a trecut prima oară prin cap să fugă şi cum s-a pregătit. Şi, nu ştiu de ce, bănuiam că încă din adolescenţă.

Cred că primele gânduri despre frontieră şi noţiuni despre ce era dincolo le-am avut în anii doi, trei, de liceu, prin 1977, 1978. Aveam nişte colegi de etnie germană, cu rude în Occident, care aşteptau să plece, unii plecau, ajungeau pe acolo, mai auzeam câte ceva de la ei. Şi mi-am zis că totuşi există un DINCOLO, un ALTCEVA, pe care aş vrea să îl cunosc.

A plecat un prieten bun în Germania, şi a trimis scrisoare iubitei lui, în care povestea ce şi-a cumpărat, cum e viaţa acolo, iar pentru noi asta era o atracţie, eram tineri, ne gândeam că am putea să fugim şi noi, să ne bucurăm şi noi de o altă viaţă. Aşa a înmugurit, de fapt, ideea în capul meu şi al lui Liviu Todea, prietenul meu bun. Aşa ne-a trecut nouă prin cap să mergem în Germania, unde plecase prietenul nostru Erwin. Mai aveam şi un unchi plecat în SUA, împreună cu soţia sa. Aveam adresa lor acolo, dosită, pentru orice eventualitate. Prima tentativă a fost în decembrie 79 spre 80”, ne povesteşte John.

John? De ce John?

Dar ce-i cu numele ăsta, ne-am mirat noi?! Omul nostru, după mai multe tentative, după nenumărate suferinţe şi umilinţe, a reuşit să ajungă DINCOLO, unde îşi dorea. Chiar în Statele Unite. Acolo, din respect pentru patria adoptivă, şi pentru că oricum toţi îl numeau aşa, şi-a americanizat numele. Şi aşa l-a păstrat, deşi peste ani a revenit în România, în Deva, unde ironia sorţii îşi arată faţa când îi e lumea mai dragă.

dosar CNSAS FotorCreated

Din "bucuriile" dosarului de la CNSAS. Foto: arhiva personală

„John” mai are o poveste în spate, culeasă de pe băncile şcolii, când, la ora de engleză, elevul Pîrva nu a ştiut să scrie la test decât numele lui, în engleză: John Pîrva. Nu studiase limba şi îi fusese greu să recunoască asta în faţa profesoarei pe care abia o cunoştea.

nume

John, "americanul". Foto: Bogdan Constantinoiu

Cartea

Istoria lui „John”, dar şi poveştile de graniţă, sunt acum adunate toate într-o carte, pe care interlocutorul nostru a scris-o pentru a se elibera: „Memoriile unui frontierist”. Este cartea despre dorinţa de libertate şi de a trăi aşa cum îţi doreşti, nu cum ţi se impune, de a depăşi graniţele nu doar ale ţării, ci şi ale fricii.

Căci, iată, după cum nota în cuvântul înainte al cărţii, istoricul Marius Oprea, "există întodeauna un teritoriu de graniţă, o fîşie, o găsim în fiecare zi a existenţei noastre, uneori avem curajul să ne apropiem de ea, rareori să o călcăm un pic, ca atunci cînd calci peste un şarpe. Dar rareori avem curajul să o trecem...
Acestea sînt poveşti de graniţă, ca aceea pe care o veţi citi mai departe. E acea supremă dorinţă de a-ţi găsi libertatea şi a trăi demn, povestea „frontieriştilor”, a celor care au ales cu orice preţ libertatea. Înlocuind frica aceea cotidiană, de care nu ne mai aducem aminte, cu una mult mai puternică. Aceea din faţa fîşiei..."
.

Acolo, în carte, sunt aşternute, la început, câteva cuvinte care sintetizează o epocă. Denumită "de Aur", dar în realitate o dictatură care a pus o amprentă definitivă asupra unui popor pe care l-a ţinut în ţarc. John vorbeşte despre realităţile de la frontieră, adunând, în doar un paragraf, o istorie recentă necunoscută multora dintre cei care azi se bucură de posibilitatea de a călători în străinătate doar cu buletinul. 

"În memoria sutelor de oameni care au avut îndrăzneala şi curajul să caute libertatea şi au fost ucişi în mod crud şi bestial de-a lungul frontierei româno-sârbe în perioada României comuniste.

În cimitirele din satele sârbeşti de pe ţărmul Dunării sunt multe morminte cu cruci simple şi nemarcate ale acestor români temerari ale căror trupuri neînsufleţite au fost pescuite din apa Dunării, înecaţi, împuşcaţi sau omorâţi de şalupele grănicerilor români.
Aş fi putut fi şi eu unul dintre ei"
. Aceasta este mărturia lui John, aşa a ales să-şi înceapă cartea.

coperta cartii

 

Artistul

Născut la data de 21 Mai 1962 în localitatea Balşa din Hunedoara, John a urmat Liceul de Artă din Deva, dar primele probleme adevărate avea să le cunoască relativ rapid, când a fost exmatriculat în clasa a XII-lea, în 1980, după o tentativă de fugă din ţară.

 

Prima tentativă

A profitat de o invitaţie lansată de un coleg, de a-l vizita în localitatea natală, Bogodinţ. Erau cam 250 de km de la Deva până la Bogodinţ, iar ultimii 50 de km erau consideraţi zonă de frontieră în care trebuia să ai o motivaţie clară pentru a te afla.

locul FotorCreated

Am lucrat împreună cu Liviu la un plan de fugă pentru iarna aceea a anului 1979. Nu ne gândeam ce o să facem dacă trecem, tot planul era gândit în toate detaliile până în punctul de a fi faţă în faţă cu fâşia sau gardul de la frontieră...

Eram doi tineri de 18 şi 19 ani care plecam să înfruntăm o armată de soldaţi înarmaţi şi instruiţi să prevină tocmai ceea ce noi aveam acum de gând să facem. Ştiam că e periculos, dar tocmai asta îmi dădea un plus de determinare şi începuse să îmi placă emoţia care se cuibărise la mine în stomac”, îşi aminteşte acum.

Iarna, zăpada, neprevăzutul au încurcat socotelile celor doi şi i-au aruncat în pichetul de grăniceri de la Naidăş, unde au făcut cunoştinţă cu bătăile încasate pentru îndrăzneala de a fi sperat.

A doua tentativă

La puţin timp după prima tentativă, singur, a încercat o altă variantă, prin Jimbolia, unde avea un alt prieten, Helmuth. A şi ajuns acolo, dar acesta i-a explicat că pe la Jimbolia se trece foarte greu, că aproape zilnic se aud împuşcături şi că au şanţuri adânci şi trei rânduri de gard de sârmă ghimpată de peste doi metri înălţime. Helmuth, deşi împreună cu familia avea acte de plecare depuse, ar fi vrut să fugă şi el, aşa că au urmat noi planuri, de data asta în trei, cu Liviu cu tot.

Tentativa care a urmat a eşuat, dar fără consecinţe grave. Toţi trei am reuşit să ajungem în Oraviţa dar seara, când am pornit pe jos de lângă autogară spre direcţia vest, am constatat cu stupoare că zăpada îngheţase tun şi fiecare pas care-l făceam se auzea ca o trosnitură asurzitoare în liniştea aceea adâncă de iarnă. Am consimţit toţi să ne întoarcem acasă pentru că am fi fost prinşi sau împuşcaţi cu siguranţă”, povesteşte John.

A treia tentativă

John a mai avut o tentativă, să fugă într-un TIR, dar în zadar, tentativă care s-a lăsat cu încă un rând de bătaie, de data asta la Deva, apoi cu exmatricularea.

     „Am fost apoi dus în cancelaria directorală unde mi s-a înmânat o hârtie de exmatriculare din şcoală, dar care-mi garanta revenirea la şcoală în anul care urmează, repetând în acest fel clasa a XII-a. Singurul lucru de care-mi părea cu adevărat rău era că făcusem parte din ultima promoţie de Arte Plastice din Deva şi voiam cu orice preţ să fi terminat la Arte şi nu la alt liceu”, spune el.

A patra tentativă

O nouă tentativă, tot cu un TIR, a eşuat în sediul Miliţiei din Orăştie.

       „- Tu eşti Pîrva, nu-i aşa? Nu aşteptă răspunsul şi mă plesni pe neaşteptate cu mâna dreaptă peste urechea stângă aşa de tare încât în următoarele minute nu am mai auzit nimic decât o ţiuitură continuă. Aveam să aflu mai târziu că din cauza acelei lovituri, „ciocănelele” urechii interioare mi-au fost dislocate, ceea ce a dus la pierderea permanentă a aproximativ 80% din auzul urechii stângi.

Era colonelul de securitate Jakab Ludovic de la Miliţia Judeţeană care venise în regim de urgenţă de la Deva, adus de un Aro al Securităţii, fiind cel care se ocupa în exclusivitate de toate cazurile de frontierişti din judeţ”, îşi aminteşte acum rebelul din Deva.

Creţan, Jakab...nume care revin. Care i-au marcat viaţa. Palme grele, lovituri, ore de interogatorii. Bestialitatea cu care el şi alţii cu care încercase să fugă este descrisă cel mai bine în carte, pe larg. Ar fi greu de reprodus.

Cretan si Jakab FotorCreated

Nişte "domni", foşti tovarăşi: Creţan şi Jakab. Foto: arhiva personală

La începutul lui septembrie 1980 cererea sa de înscriere la Liceul Pedagogic din Sibiu, secţia de Arte Plastice, a fost aprobată.

Întâlnirea cu Elena Cârstea

Acolo avea să o cunoască pe Elena Cârstea, deja ajunsă vedetă de televiziune pe atunci, colegă la muzică. „Chiuleam împreună de la anumite ore, stând la taclale la o cafea, la barul restaurantului „Împăratul Romanilor”. Era locul unde puteam să ne destindem şi să vorbim nestingheriţi. Am întrebat-o ce crede despre visul meu de a fugi peste graniţă. După cum mă aşteptam, ştiind-o ca fiind o fire nebunatică de pe-atunci, Nela (aşa-i spuneam ei atunci) m-a încurajat”.

John cu Elena Carstea 1981

John cu Elena Cârstea, în 1981. Foto: arhiva personală

Am să fug şi eu într-o zi, mi-a destăinuit ea devenind deodată foarte serioasă, o să aştept să fac un turneu dincolo cu vreo trupă, şi-o să rămân acolo, ai să vezi. Aici nu pot fi eu însămi”, i-ar fi spus cântăreaţa.

A studiat zona Munţilor Aninei, unde ştia că trecuseră alţii, prin perimetrul învecinat cu Vama Naidăş.

Eşecul la examenul de admitere la Institutul de Arte Plastice din Iaşi, în 1981, un examen aranjat, care i-a lăsat un gust amar, l-a împins iar spre graniţă. A pregătit meticulos ultima tentativă de trecere.

Este greu de imaginat ce înseamnă asta, dar din cartea sa veţi înţelege cît de mare e preţul libertăţii, cît de greu e să rămîi viu între palmele miliţienilor şi sudalmele profesorilor”, scrie, în „Cuvântul înainte”, semnat în „Memoriile unui frontierist”, cercetătorul Marius Oprea.

Trecerea pe fâşie, oricât de în detaliu ţi-ar fi relatată, nu poate fi imaginată decât atunci când povestea se opreşte la firul de sârmă bine întins, care poate declanşa alarma. Atunci îţi dai seama ce a însemnat fuga pentru un astfel de om.

Aş fi preferat să mor pe fâşie, decât să mă predau

Am spus întotdeauna că atunci, în determinarea mea de a trece, aş fi preferat să mor pe fâşie decât să mă predau”, ne-a mărturisit. Şi acum, scriind aceste rânduri, răsună în cap aceste cuvinte, care ne-au fost călăuză de-a lungul întregii campanii de presă de la miscarederezistenta.ro, „FRONTIERIŞTII”.

A ajuns în Iugoslavia, împreună cu însoţitorii săi, iar acolo au fost reţinuţi de miliţieni şi duşi într-o clădire a Miliţiei, la Vrsac.

Pereţii erau mâzgăliţi cu tot felul de inscripţii în româneşte. M-am aşezat pe unul din paturile acelea. Vopseaua albă de pe barele din care era asamblat patul, era scrijelită cu tot felul de mesaje care mai de care mai înfiorătoare: Dacă mă omoară, să ştiţi că am fost aici...Dacă mă dă înapoi, să ştiţi că am ajuns până aici ... Alţii pur şi simplu îşi scriau numele şi data la care au trecut pe acolo. Unele semnături erau datate cu patru-cinci ani în urmă. Am scrijelit şi noi pe tocul uşii, unde am mai găsit loc: Vio, Uţă şi John – 6 August 1981 – Noii oameni liberi din Deva”, povesteşte John.

Vrsac, Padinska Skela...

Au urmat, pe rând, puşcăria din Vrsac şi lagărul din Padinska Skela, locul de triere a transfugilor din Iugoslavia, „programul” tipic al frontieriştilor români.

Închis în acea celulă supraaglomerată din închisoare cu frontierişti români, în acel moment, mă simţeam mai liber ca niciodată”, mărturiseşte.

După cinci zile la Padinska Skela au fost duşi la graniţa cu Austria şi lăsaţi să se descurce. Li s-a spus că, dacă autorităţile austriece îi vor întreba cum au ajuns acolo, să spună că din România au trecut nedepistaţi pe teritoriul iugoslav şi apoi graniţa cu Austria.

S-au dus la primul birou de Jandarmerie şi el a cerut azil politic în Austria. Şase zile de închisoare la Klagenfurt, pentru trecere ilegală de frontieră în Austria, au fost deja „parfum de libertate”.

„Hiltonul” de la Traiskirchen

A urmat apoi „Hiltonul” de la Traiskirchen, adică deja celebrul lagăr pentru refugiaţi politic finanţat de ONU, prin care au trecut mii de români: Ottoglockel Strasse, numărul 24. I s-a întocmit un dosar, a făcut vizita medicală şi a primit o carte de identitate, „Lagerkart”, urmând să aştepte, în carantină, până i se decidea soarta.

TRaiskirchen FotorCreated

Lagărul de la Traiskirchen, înainte şi acum, când primeşte alt gel de refugiaţi. Foto: Marina Constantinoiu

De acolo, din Traiskirchen, a trimis prima carte poştală acasă, unde nimeni nu avea de unde să ştie care i-a fost soarta. În lagăr erau vreo 200 de români, fiecare cu istoria sa.

punga1

Celebra pungă a "eliberării" din lagăr. Foto: Bogdan Constantinoiu

John Pârva a primit acceptul pentru a pleca în Statele Unite. Emoţiile adevărate l-au cuprins aproape de coasta Americii.

Vedeam sub noi pământul ţării pentru care riscasem să mor şi suferisem atâtea nedreptăţi. M-am gândit atunci la cei care au murit în apa Dunării sau împuşcaţi pe frontiera României cu sârbii. Îşi doriseră, probabil, să vadă exact ceea ce vedeam eu acum din avion, coasta ţării care simboliza garanţia libertăţii depline. M-am simţit din nou privilegiat, de data asta de soartă”.

S-a înscris la Portland State University, unde, timp de patru ani, a studiat Artele Plastice. A activat şi ca producător independent de film, în cadrul studioului de televiziune Portland Cable Access, din Portland, concentrându-se pe programe româneşti cu caracter educativ şi artistic.

Ironiile sorţii

S-a întors acasă după 20 de ani petrecuţi în SUA. A deschis la Deva o mică afacere, barul John’s Café, chiar în incinta fostului tribunal unde în 1982 a fost condamnat în contumacie la doi ani de închisoare pentru trecere ilegală de frontieră. O ironie a sorţii!

Cafeneaua are certificatul de naştere cu aceeaşi dată în care americanii aniversează Ziua Independenţei, la 4 iulie. An de an, prietenii şi apropiaţii lui John vin la 4 iulie pentru a marca deschiderea cafenelei, dar şi Ziua Independenţei Americii. 

johns

Barul lui John Pîrva, din Deva (foto: arhiva personală)

Din când în când, drumurile i se intersectează – ce ironie e sorţii! – cu cele ale foştilor săi torţionari. Acum are la dispoziţie Facebook, unde a creat o pagină intitulată John Pîrva – „Memoriile unui Frontierist”, iar imaginile cu Creţan şi Jakab ocupă loc de „cinste”.

plumb

"Omu' de Plumb... M-am trezit cu el intr-o zi la mine pe terasa... Parca ma astepta, si mi-a trecut un fior prin inima. Dracu sa-l ia, nu i-am zis nimic numa "Aaa, domn Cretan, hai sa iti fac o poza aici la John's pe terasa" "Ma uit la norii aia cum se duc", zice el. "Pai da, toti ajungem acolo mai devreme sau mai tarziu." "Ati iesit la plimbare?" ma intreaba el, eram cu Anca si cu aia mica. "Da"",zic eu, "ne plimbam... ". A plecat si s-a mai intors odata asa, cu tot corpul ca sa nu uit ca e Omu de plumb, si s-a uitat nedumerit la mine. Nu ma mai cunostea, evident" (John Pîrva - pagina sa de Facebook)

Cititorilor care doresc să ne contacteze şi să ne ofere informaţii referitoare la tema frontieriştilor le stau la dispoziţie adresele de email: marina.constantinoiu@gmail.com si istvan.deak2014@gmail.com

 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Frontieriștii

Ultima oră