Cazul Mihai Stăuceanu. Românul care A DAT STATUL ÎN JUDECATĂ, luptându-se pentru drepturile frontieriştilor

04 Mai 2016 | scris de Marina Constantinoiu Istvan Deak
Cazul Mihai Stăuceanu. Românul care A DAT STATUL ÎN JUDECATĂ, luptându-se pentru drepturile frontieriştilor

Mihai Stăuceanu este, pentru un gazetar, frontieristul ideal. Experienţa lui de la graniţele României comuniste, apoi în Iugoslavia, în Italia în lagăr şi ulterior în Canada alcătuiesc tabloul unei prime părţi reuşite a unui film de acţiune. Dar filmul vieţii lui Stăuceanu are mai multe părţi, iar suspansul este continuu. Aventura lui Mihai Stăuceanu nu s-a încheiat odată cu instalarea în Canada, al cărei cetăţean este azi.

Surpriza de la CNSAS

Solicitarea propriului dosar de la Securitate, aflat acum în custodia Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (CNSAS) a atras după sine o altă etapă şi o nouă doză de amărăciune. După aproape 30 de ani, românul nostru a putut afla cine i-a fost prieten şi cine duşman, dintr-un vraf de hârtii. Multe hârtii.

arhiva Securitate

Acolo şi-a găsit turnătorii, acolo este dovada că regimul comunist nu poate naşte decât monştri. Un simplu electrician a devenit pentru Securitate obiectiv important, o armată de „ciripitori” a fost pusă în mişcare, cu tot cu feţe bisericeşti, de aici, din localitatea natală din judeţul Suceava, dar şi din Canada care l-a adoptat, pentru a-l supraveghea pe cel care îndrăznise să spere că va fi liber.

 

Acum, peste ani, Mihai Stăuceanu şi-a propus să treacă la acţiune, pentru a crea un precedent şi a aduce recunoaştere frontieriştilor.  De va fi să meargă până la CEDO pentru asta, o va face.

 

Nu suporta comunismul. E o crimă?

 

Pentru unii conştientizarea faptului că regimul comunist din România era unul toxic pentru românii înşişi a venit devreme, din adolescenţă. Iar dorinţa de a trăi liber a venit şi ea de la sine.

 

Mihai Stăuceanu a trecut prima oară graniţa, în Iugoslavia, la vârsta de 18 ani, împreună cu un prieten, coleg de serviciu de la Reşiţa. Într-o noapte ceţoasă şi ploioasă, la 4 mai 1975, în zona comunei Vărădia, judeţul Caraş-Severin.

Varadia

Intrarea în localitatea Vărădia, unde au fost duşi la judecată publică frontieriştii. Foto: Marina Constantinoiu

Din greşeală şi emoţie a atins o sârmă care a declanşat un sistem de avertizare, iar teama i-a făcut să o rupă la fugă, până s-au oprit într-un gard din sârmă ghimpată, care i-a rănit pe tot corpul. Abia dimineaţă aveau să descopere că hainele le erau rupte în mai multe locuri, şi erau plini de sânge. S-au dezbrăcat şi şi-au spălat hainele în Nera.

 

Trei zile au rătăcit până au ajuns la Belgrad, în gară. Din nefericire pentru ei, au fost prinşi în expresul de Viena şi reţinuţi de poliţia iugoslavă.

 

Au fost judecaţi şi trimişi câteva zile la închisoarea de la Padinska Skela, pentru trecere ilegală a frontierei iugoslave, apoi returnaţi autorităţilor române.Padinska Skela

 

Predarea frontieriştilor, la Stamora Moraviţa

Au fost predaţi organelor de grăniceri ai U.M 02890 Oraviţa, la 7 mai 1975, pe la punctul de frontieră Stamora-Moraviţa.

 

Au fost luaţi în primire de români, li s-au legat mâinile cu sârmă, la spate, au fost legaţi chiar şi la ochi şi transportaţi cu o maşină de teren militară până la unitatea din Oraviţa, iar pe drum au încasat lovituri în cap şi coaste din partea celor care îi păzeau. Ţineau să le amintească astfel că sunt „trădatori de ţară”, aşa cum îi învăţaseră pe ei superiorii lor că sunt frontieriştii.

 

Nu ştiu cât a durat transportul de la Stamora Moraviţa la Oraviţa, dar mi s-a părut o eternitate şi începusem să regret că grănicerii români nu mă împuşcaseră pe frontieră”, îşi aminteşte acum Stăuceanu.

Faptul că am lăsat urme pe fâşie, că am lăsat fâşii din haine în sârma ghimpată, că am declanşat alarma atingând sârma, că s-a ştiut locul prin care am trecut, a fost probabil motivul pentru care am avut atât de suferit, căci probabil şi militarii ar fi avut probleme dacă nu ar fi pus mâna pe noi”, mai spune el.

Am fost ţinuţi cu mâinile la spate şi legaţi la ochi în arestul U.M 02890 Oraviţa aproape 24 de ore, fără apă, fără a putea merge la toaletă, fără a putea sta jos sau măcar în genunchi”, îşi aminteşte el acum.

 

Judecaţi în public, la Căminul Cultural din Vărădia!

 

Maiorul Crăciun Gheorghe a realizat ancheta şi la sfârşit le-a spus răspicat că va cere procurorului judecarea în public, în comuna Vărădia, pe la locul în care trecuseră fraudulos frontiera, tocmai pentru a da un exemplu populaţiei locale.

 

Aşa cum li s-a promis, au fost judecaţi public la 23 mai 1975 în comuna Vărădia, unde au fost mobilizaţi şi obligaţi să asiste la proces localnici din Vărădia şi împrejurimi. Au fost condamnaţi la un an şi 10 luni cu executare şi după condamnare au fost transportaţi la penitenciarul din Caransebeş.

 

Fratele său, Nicolae Stăuceanu, care făcuse deja închisoare pentru trecere frauduloasă a frontierei în 1972, a făcut recurs la condamnare sa, la tribunalul din Reşiţa. Curtea a decis să reducă această condamnare a lui Mihai Stăuceanu la un an de închisoare cu executare, motivul fiind vârsta de numai 18 ani a frontieristului. A fost transportat la închisoarea Gherla, unde avea să-şi ispăşească pedeapsa. caminul cultural

În închisoare, la Gherla

Închisoarea Gherla era pentru frontierişti şi pentru pedepsele de peste 20 de ani. Frontierişti, în perioada în care am fost eu, cred că erau în jur de 200-250. Frontieriştii care erau la prima tentativă erau complet separaţi şi lucrau la o staţie de epurare din oraşul Dej”, explică acesta.

 

Condiţiile de detenţie de la Gherla erau probabil aceleaşi ca şi în lagărele de exterminare naziste: 10-12 ore de muncă fizică pe un şantier închis cu garduri duble de sârmă ghimpată şi cu foişoare de pauă exact ca şi pe frontieră. Acum realizam perfect că ţara în care trăiam nu era altceva decât o mare închisoare şi că gardurile la frontieră erau la fel ca şi la şantierul din Dej. Faptul că deţinuţii frontierişti eram regrupaţi în penitenciarul Gherla, puşcărie cu securitate maximă, denotă clar că nu eram deţinuţi de drept comun, eram consideraţi chiar mai periculoşi decât criminalii cu pedepse mai mari de 20 de ani”, spune Stăuceanu acum. santier Deja fierar betonist

Recalificare pe şantier: fierar betonist. Foto: arhiva personală Mihai Stăuceanu

 

Lucrat informativ de Securitate

 

Eliberarea de la Gherla a însemnat şi începerea urmăririi de către Securitate. Nota transmisă de penitenciar la I. J. Suceava Securitate cu scopul de a fi lucrat informativ apare în dosarul obţinut peste ani de la CNSAS.

incapatanare

În urma condamnării sale pentru trecere frauduloasă a frontierei, Securitatea Suceava şi I. J. Caraş-Severin au declanşat verificarea şi punerea sub supraveghere completă a familiei sale. Biroul de cadre de la Combinatul Siderurgic Reşiţa a refuzat să îl încadreze în muncă, deşi avea contract de muncă acolo. I s-a spus că ei nu încadrează „trădători de ţară”. După multe căutări a reuşit totuşi să se angajeze la Întreprinderea Judeţeană de Gospodărie Comunală şi Locativă Reşiţa, la un atelier de ascensoare.

 

Mai târziu a aflat din dosarul de la CNSAS că în hârtia eliberată de penitenciar se spune că nu a fost reabilitat şi că trebuie să fie supravegheat. De altfel, în Liteniul natal, păriţii l-au avertizat că Securitatea deja se interesase de soarta lui.

 lucrat informativ

O nouă tentativă

 

La un an după eliberare, tentaţia a fost din nou mare de a trece din nou frontiera. „M-am apropiat din nou de frontieră, am fost prins aproape de ea, iar grănicerii au vrut să declar că inenţionam să trec. Ei nu au găsit acte asupra mea şi a prietenului meu, care a vrut să mă ajute, şi nu puteau dovedi intenţia. Însă de data asta, bătaia pe care am luat-o la pichetul de grăniceri de la Naidăş a fost mult mai dură decât prima, pentru că voiau să declar cu orice preţ că am vrut să trec frontiera. Dar ştiind ce mă aşteaptă, am zis că mai bine mor decât să spun ceva”.

 Naidas

Intrarea în localitatea Naidăş. Foto: Marina Constantinoiu

A doua trecere. Reuşită!

 

După cinci ani de la prima trecere, Stăuceanu decide să fugă din nou, de data aceasta împreună cu un alt cunoscut, dar şi cu o a treia persoană, pe care nu o cunoscuse anterior.

 

În 1981, în toamnă, a avut o nouă tentativă de trecere a frontierei. De data aceasta, a fost cu noroc. Pe la Naidăş-Biserica Albă, o frontieră mai retrasă. Nici nu au ajuns la Biserica Albă, că poliţiştii iugoslavi i-au şi prins. Probabil au declanşat vreun sistem de alarmă fără să ştie, căci au fost prinşi foarte rapid. Au fost condamnaţi la 30 de zile de închisoare pentru trecere frauduloasă. Stăuceanu a ajuns acum la închisoarea de la Vrsec, unde mai erau peste 40 de frontierişti români.

După Vrsec au fost transferaţi la un alt centru penitenciar, la Padinska Skela, lângă Belgrad. Acolo era un regim aparte, erau oameni din Republica Democrată Germană, din Ungaria, din România, din Rusia, din tot blocul est-european, care aşteptau în fiecare săptămână, vinerea seară, o listă. Veneau iugoslavii cu o listă şi umpleau câte un autocar cu 45 de persoane. Nu ştia nimeni unde erau duşi, se bănuia doar că erau duşi la frontiere, spre Austria, Italia.

A stat şi la Padinska Skela 15 zile. Condiţiile, şi acolo, deplorabile. Se dormea pe jos, pe bucăţi de saltele, era mizerie, au făcut greva foamei pentru a fi lăsaţi să meargă să se spele. „Eram trataţi exact ca nişte animale prinse, cu care sârbii nu ştiau ce să facă”, spune el acum. A venit şi rândul grupului său de a fi eliberat şi transportat la graniţă. În drumul spre Maribor, din autocar erau coborâţi câte 2-3 frontierişti din grupul de la Padinska. El a făcut parte din ultimul lot, de 5 persoane, lăsat în apropiere de graniţa italiană, în zona Nova Gorica-Monfalcone.

Monfalcone

Au fost înregistraţi la poliţia din Monfalcone, li s-au eliberat bilete de tren şi au fost trimişi în lagărul din oraşul italian Latina, în apropiere de Roma. Erau patru români la poarta lagărului, în momentul în care au ajuns acolo.

Am obţinut statutul de refugiat politic în baza biletului de eliberare de la închisoarea Gherla şi în urma discuţiilor purtate cu comisia care era formată din 4-5 persoane, care analiza situaţia fiecărui solicitant de azil politic”, povesteşte el.

Latina

Eliberarea din lagărul italian de la Latina. Foto: arhiva personală Mihai Stăuceanu

A fost acceptat în Canada ca imigrant cu statutul de exil voluntar. O altă viaţă urma să înceapă pentru el pe noul continent.

Mihai si Cecile

Mihai şi soţia lui din Canada, Cecile. Foto: arhiva personală Mihai Stăuceanu

Aventura reîntregirii familiei

În perioada 1984-1989 s-a întors în vizită în România de patru ori, lucrul consemnat şi în dosarul de la CNSAS. Erau riscuri mari, mai ales că fusese pus sub supraveghere atât la Montreal, unde se stabilise, cât şi în România. A încercat, pe căi normale, să îl aducă în Canada pe fratele său, şi pe familia acestuia din Lugoj, judeţul Timiş.

După cinci ani de formalităţi legale cu Guvernul comunist român, după nenumărate audienţe la foruri superioare, după eforturi zadarnice de a obţine aducerea în ţară a fratelui său, a declarat greva foamei în faţa Ambasadei României din Ottawa la 25 septembrie 1989, grevă care a durat 10 zile. A oprit-o abia când a avut certitudinea că fratelui i s-a aprobat plecarea de urgenţă, ceea ce s-a şi întâmplat, acesta ajungând în Canada la 5 decembrie 1989 împreună cu toată familia.

Tertipul ceauşist

Şmecheria regimului lui Nicolae Ceauşescu a făcut, din 1968, ca frontieriştii să devină din deţinuţi politici, aşa cum erau consideraţi până atunci, conform Codului Penal, deţinuţi de drept comun, conform Codului Penal intrat în vigoare în 1969. Prin acest tertip regimul comunist îşi crea o falsă aură de deschidere şi democraţie, eliminând – doar scriptic – noţiunea de deţinut politic, în fapt aceştia fiind „ascunşi” ca deţinuţi de drept comun.

El vrea crearea unui precedent

Mihai Stăuceanu a dat statul român în judecată. El se luptă singur, în dosarul nr. 3675/86/2014, la Tribunalul Suceava, Secţia Civilă, având ca obiect Despăgubiri Legea nr.221/2009.

Vrea ca prin cazul lui să creeze un precedent de care să se poată folosi şi alţi frontierişti. Căci până la urmă fiecare caz îşi are dramele sale. Tertipul ceauşist nu poate şterge cu buretele realitatea. Stăuceanu cheamă statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să constate caracterul de condamnare politică al sentinţei penale nr. 158 din 23.05.1975, pronunţată de Judecătoria Oraviţa.

sentinta initiala

Într-o primă fază, instanţa i-a şi dat dreptate, admiţând acţiunea, constatând caracterul politic al condamnării suferite de reclamant. Dar dreptul de recurs a adus din nou faţă în faţă reclamantul şi statul. Procesul continuă, iar de această sentinţă depinde, de fapt, şi parte din onoarea acestei ţări care nu i-a recunoscut niciodată pe frontierişti drept victime ale unui regim criminal şi care nu îi pomeneşte în nicio lecţie de istorie de după 1989, neîmpăcându-se, astfel, cu propriul trecut şi neînţelegându-şi, de fapt, prezentul.

„Am simţit nevoia de a părăsi cu orice preţ acea societate comunistă care obliga propriii cetăţeni la un stil de viaţă cu care eu nu am fost niciodată de acord (minciuna, cultul personalităţii, indicaţiile preţioase ale conducătorului, planurile cincinale etc. Realizam clar, în acea perioadă, că eram deţinut într-o mare închisoare care se chema R.S. România”

Mihai Stăuceanu

 

Cititorilor care doresc să ne contacteze şi să ne ofere informaţii referitoare la tema frontieriştilor le stau la dispoziţie adresele de email: marina.constantinoiu@gmail.comistvan.deak2014@gmail.com

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Frontieriștii

Ultima oră