Călător prin țara mea

 Scriu cu o poftă contaminantă o carte despre călătoriile mele prin țara pe care o iubesc cu un soi de evlavie,  conștientizată abia acum, la bătrânețe!  Și ce alt capitol de  început  dacă nu unul dedicat Topraisarului,  satul sorocit să-mi fie punct de plecare în viață !

           Topraisar, locul  plecării din naștere…

Este 13 aprilie 2019. Deloc surprinzător, mereu și mereu, în momentele cruciale ce mi s-au ursit, mă însoțește numărul 13, ca o fatalitate… Calc întâia oară la Topraisar[1], locul nașterii mele, în urmă cu 58 de ani… Am emoții, nu vă ascund. Pășesc stingher pe ulițele  satului dobrogean de care nu mă leagă decât  certificatul de naștere, atât. Desigur, nu am amintiri de aici,  nimic. E doar o rubrică în actul de stare civilă, primul din viața ce mi s-a sorocit. Atunci, la expulzarea din  incubatorul matern, „bebelușul cunoaște taina  raiului, dar nu are cuvinte pentru ea. Când i se dă limba, taina e deja uitată”[2]… Între timp, am învățat să vorbesc și să scriu, așa încât o să vă povestesc  despre  călătoriile întreprinse de mine prin țara-mi de baștină. Știu, „a povesti ține de Judecata de Apoi,  pentru că îi face pe oameni să înțeleagă. Dar, la ce le folosește să înțeleagă, nu mi-e clar”[3]…

Mda, „întoarcerea în timp nu e întotdeauna nevinovată. Trecutul poate fi un  loc  periculos”[4]… La  naiba, cum să fie periculos? Dimpotrivă, e locul cel mai  sigur, în care nu te poate încolți nicio primejdie!  Da, fiindcă îl modelezi  ca pe un bulgăre de lut după cum ți-i vrerea și îi dai ce formă  dorești. Totul stă în mâna ta, nu ca viitorul, loc al  hazardului. Prezentul? El înseamnă altceva,  e  și nu e, o  iluzie. Până să-l conștientizezi, a și fugit, poznașul ! Și mă  apuc să scriu, întorcându-mă  în timp, conștient  că „ trecutul e neroditor ca o iapă stearpă.  Dar tocmai de aceea mi-e și mai drag”[5]… În definitiv, „nu putem fugi de cei pe care i-am  uitat”[6]… Iar Topraisar este unul dintre ei, se pierde în vremurile de demult, în primăvara  acelui an  ca oricare altul - 1961.  Chiar, eu ce-mi aduc aminte despre ivirea pe lume ? Parcă scânceam timid, deci eram un porumbel, parcă zvâcneam din mâini, deci eram un pui de mesteacăn mângâiat de vântul primăverii, parcă mă încruntam  fără motiv, deci eram un viitor om, parcă a fost odată ca niciodată  o zi de martie când, undeva, într-un dispensar comunal din Dobrogea, populația globului a mai crescut cu un biped…

Cu niscaiva ani înainte, peste Dunăre, scriitorul bulgar Gheorghi Gospodinov își amintea că se născuse „ca arbust de măceș, potârniche, gingko biloba, melc, nor în iunie (amintirea aceasta e scurtă), brânduşă liliachie de toamnă pe marginea lacului Halensee, ca cireş înflorit timpuriu, încătuşat sub zăpada târzie de aprilie, ca zăpadă ce a încătușat un cireș amăgit...”[7].

Cuvinte, cuvinte, cuvinte... Oare cât durează  niște cuvinte  prin locurile astea, unde „viața e scurtă, dar  ziua  nesfârșită”[8] ? Habar n-am,  sunt însă convins că „efemerul  este mai durabil, tocmai  datorită morții sale, decât neefemerul,  care nu se poate reproduce”[9] ! Or, cartea, un fel de cimitir al cuvintelor, are darul acesta de a se reproduce prin  fiecare cititor. Într-adevăr, „să scriu, să scriu, să scriu, să notez și să păstrez, să fiu  ca o arcă a lui Noe, nu eu, ci cartea asta. Doar cartea este veșnică, doar coperţile ei vor pluti la suprafață, doar creaturile dinăuntru, dintre coperţi, unde e forfotă mare, vor supravieţui. Și când vor vedea un pământ nou, vor fi roditoare şi se vor înmulți.

Și cele scrise se vor umple de sânge şi vor renaşte într-un mod desăvârşit. Şi «leul» se va transforma în leu, şi «calul» va necheza ca un cal, «cioara» îşi va lua zborul  din foaie cu un croncănit urât... Şi Minotaurul va ieşi la lumina”[10].

Mă uit șăgalnic peste o carte cu basme neaoşe şi străine. Descopăr ceea ce n-am observat atâţia ani, şi anume că basmul operează cu valori ce atrag inevitabil suferinţa: dragostea, sinceritatea, umilinţa, devotamentul şi înţelepciunea. Pleci în aventura existențială complet nepregătit şi derutat, aşteptând ca sinceritatea, dragostea şi devotamentul să-ţi fie împărtăşite, imaginându-ţi o lume ideală, condusă de înţelepţi. Curând, vei constata că pruncul naiv ce ai fost nu găseşte decât umilinţă, dar ea nu te scoate la liman, ca în poveste. În basme, binele învinge mereu răul, mai ales când eroul are grijă să ceară sfatul înţeleptului, ascuns straşnic întotdeauna după obstacolele părelnic de netrecut. Numai că în realitate, de cele mai multe ori, răul înfrânge binele şi, culmea, tot „înţelepţii” îi devin complici, cultivând, de data aceasta, valori opuse celor basmice: ipocrizia, minciuna, egoismul şi trădarea. Preparaţi strâmb pentru secvența pământeană, sfârşim ca sărmanii rătăcitori ce visau s-o întâlnească pe Zâna cea Bună, făcătoarea de minuni. O lume în care adevăraţii înţelepţi, sătui de atâta  netrebnicie, se retrag în mănăstiri sau în ospicii, stârnind compătimirea sau băşcălia celor din jur. Ori se pitesc în straiele bufonilor de Curte ...

Ei bine, de aici începe călătoria mea prin România, din Topraisar, locul în care m-am  încarnat ca să plec altundeva, nu ca să rămân, cum se întâmplă de obicei... Vasăzică, ursitoarele mă arvuniseră dintru început drumului, nestatorniciei într-un loc... Un drum de praf, la urma urmei, fiindcă ce-i viața dacă nu un... drum de praf ? Facil și lin, pe vreme senină, înecăcios și nesigur, la ceas de furtună, cu țărâna astupându-ți gura și orbindu-te de-a dreptul... Până atunci, mă împărtășesc vouă: nu-i deloc lesnicios să te întorci în propriul  trecut, în cel îndepărtat, cu osebire  ! Da, da, întrucât „trecutul este o taină, prezentul un secret, iar viitorul o enigmă. Toată puterea trecutului izvorăște  din aceea că a fost prezent și a voit să fie viitor”[11]. Numai că timpul are încă răbdare cu mine!

La capătul călătoriei, aidoma Vrăjitorului din Oz, „eu inimă voi cere. Pentru că mintea nu face pe nimeni fericit. Iar fericirea e  lucrul cel mai de preț pe  lume”[12]...

Găsesc prin colecția personală fel de fel de articole decupate din presa vremii. Le-am tăiat din ziare și reviste de demult şi le-am păstrat ca să-mi aducă aminte de mine, cel de altădată. Şi de mă voi întreba cândva cine sunt şi de unde vin, acolo voi găsi răspunsul, mai precis şi acolo. Deşi nu ştiu la ce mi-ar folosi... Citindu-le acum, mă amuz cu măsură, ca-ntotdeauna când mi se întâmplă să fiu nostalgic.

Astfel, prin 2009, ziarista Manuela Moldoveanu titra în publicația Ziua de Constanța: „România târâș, noua carte a constănțeanului (subl.m.) Marian Nazat”. Și  accentua, bineînțeles, amănuntul că mă ivisem între capii de locuitori ai planetei chiar la Topraisar: „Marian Nazat s-a născut pe 14 martie 1961, în Topraisar, județul Constanţa, şi a absolvit, în 1987, cursurile Facultăţii de Drept la Universitatea din Bucureşti. A urmat apoi o carieră de procuror, iar în 1997 şi-a deschis propriul birou individual de avocatură. În 2007, Marian Nazat a publicat cartea România oranj, care a primit premiul Virgil Tatomir în decembrie 2007, din partea Uniunii Juriştilor din România. EI s-a remarcat ca publicist în ziarele Naţional, Azi, Cotidianul, Ziarul Financiar şi Jurnalul Naţional”.

Articolul cu pricina a stârnit gelozia unei islăzence[13] stabilită în Arad, și de aici mesajul:  „Un pic sunt posesivă, când îmi place ceva și știu că este al meu sau al nostru, nu vreau să-l împart  cu nimeni. Și Dunărea, și Oltul, sunt ale mele și ale noastre,  foarte greu am acceptat că și ale  altcuiva. Dar marii poeți, marii scriitori și, în general, geniile, sunt ai tuturor”…