Scrisoarea

20 Aug 2017 | scris de Marian Nazat
Scrisoarea

Cutia poștală s-a transformat în simbolul deprimării, al angoasei, în ea găsești doar facturi, somații și notificări. Ori pliante cu liste de produse ce te îmboldesc agresiv să le cumperi. Nimic altceva. Un loc numai bun de ocolit, dacă ai chef să-ți sui creditorii în cap...

 Zilele trecute, însă, între  maldărul de hârtii se afla și un plic alt fel. Numele meu era caligrafiat ușor tremurat într-un dreptunghi cu contur roșu, cu linii  duble. Am recunoscut imediat literele și o nerăbdare subțire, gâdilicioasă, m-a luat în stăpânire. Simion Gârlea, aproape centenar, fiindcă e de-o seamă cu România, îmi  trimitea o epistolă. Veteranul de război, rămas din 1945 în Teleormanul meu, simțea nevoia să-mi mai depene una, alta.  „Drum bun, scrisoare dragă, să ajungi cu bine la destinație !”... Da, chiar așa își începe gândul scris omul acesta minunat, martor al atâtor grozăvii  de pe frontul ultimei tragedii  mondiale...

 Până în 1990, lumea comunica și prin scrisori, îndeosebi prin scrisori. Arar prin telefon,  nu oricine avea acces la descoperirea lui Bell. Te îndrăgosteai, iar ea pleca acasă în vacanță, cum să-i spui că o iubești ? Simplu, te așezai la masă, desfăceai  o coală albă, sau rozalie, și te apucai să  compui ceva care s-o impresioneze pe fata din depărtări. Începeai lansat, cu răsuflarea gâtuită, numai că ți se terminau cam repede cuvintele, te împotmoleai și brusc te încolțea panica.

Ce va crede ea despre tine ? Trebuie s-o  impresionezi, s-o faci să te dorească, s-o cucerești definitiv !  Și porneai de unde te opriseși, inspirat de frica de a o pierde pe cea care îți deszăvorâse  inima, mintea, carnea.. Scriai ca un posedat, mai ștergeai câte o literă,  iar la sfârșit reciteai  o dată, de două ori... până  ce ți se părea că nu mai e nimic de corectat. Împătureai bucata de celuloză fermecată, o mângâiai ca pe un trup ce ți se oferea în dar, o sărutai înfrigurat  și îi dădeai  drumul spre ea. Ehee, abia acum se stârneau toate furtunile, toate chinurile  așteptării...

O răspunde ? Ce-mi va răspunde ? Nopțile deveneau adevărate torturi, clipele se dilatau asupritor și pofta de mâncare dispărea subit. Pândeai zilnic poștașul și îl întrebai dacă... Azi nu, poate mâine, îl auzeai ca prin vis și nu știu de ce, ai fi vrut să-i smulgi șapca și să o joci în picioare. A doua zi  la  fel, și a treia... Dar sosea și ziua aceea. Doamne, ce fericire să fii destinatarul dorințelor  cuiva ! Rupeai cu nestăvilire plicul, despătureai  misiva și deodată  viața se schimba, ca într-un caleidoscop al  miracolelor. Învățai că între agonie și extaz nu-i decât o scrisoare... Nici nu încheiai de citit fraza de pe urmă  și te grăbeai să-i răspunzi... Așa se nășteau și continuau, ori se isprăveau multe dintre poveștile de dragoste din deceniile deloc îndepărtate.

Când plecai în armată, aveai grija să-ți înghesui în valiza de lemn proviziile de hârtie. Cu un plic și o coală albă cumpărai indulgența și bunăvoința celor din jur, erau marfă forte, preschimbată  în  orice, în clipele de ananghie. Surghiunit în paranteza aceea cazonă, cu absurde reguli, umilitoare  și inutile, îți porționai  sufletul zdrumicat în propoziții și fraze și îl expediai celor apropiați. Parcă o și văd pe mama lăcrimând și îngrijorându-se pentru soarta fiului încazarmat, lumina ochilor ei triști... La fel și bunicii, uitați în coșarea veche, cu miros de sacralitate... Scrisoarea îți dădea sentimentul că nu ești singur pe lume, că undeva cineva te gândește, îți poartă de grijă.

Moda răvașelor a apus, din păcate, și poezia acelor vremi mă răscolește nostalgic adesea... Mailul și sms-ul au omorât frumusețea neasemuită a epistolei, prescurtările și barbariile comunicaționale au înlocuit metafora, candoarea, puritatea.

 Mă trezesc din legănarea asta a aducerilor aminte  și îl însoțesc pe  Simion Gârlea, cel plin de ani. De curând a primit  certificatul de recunoștință din partea ministrului Afacerilor Interne. „Pentru un suflet de român cât România Mare” și „pentru felul în care a înțeles să-și  iubească țara, apărându-i cu prețul celor mai frumoși ani, granițele și viitorul”, astfel scrie pe diploma cu pricina.

 Din viitorul acela posibil azi și prin sacrificiul său, Simion Gârlea se mărturisește emoționant:

„Mult m-am bucurat

Când pe poartă ați intrat

Și mi-ați adus în dar

Tricolorul legendar.

De streagul tricolor sunt legat

De când  pentru România  am optat,

În acel an când rușii au ocupat

Basarabia și-al meu sat.”

Nu că vă e nițel dor de România  acestor oameni  curați și curajoși, voi trăitori ai silniciei  moderne ? Nu că vă vine să îngenuncheați la picioarele încă viilor eroi necunoscuți ori cunoscuți și să le cereți iertare pentru samavolnicirea  țării făurită de ei cu prețul jertfei supreme ? Sau v-ați abrutizat într-atât încât nu vă mai pasă de ei, de noi, de patrie ? Chiar, o mai exista rușine în epoca emoticoanelor?...

 

Marian Nazat (mariannazat.ro)

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră