Declarație de dragoste

14 Aug 2017 | scris de Marian Nazat
Declarație de dragoste

Doamne, cum mai așteptam s-o revăd ! O lăsasem îmbufnată și privirea aia mustrătoare cu care mă fixase în prag m-a însoțit apoi oriunde. Se simțea trădată, abandonată, tocmai când nimic nu prevestea brusca ruptură, deși vremelnică... Ne cunoșteam de vreo doi ani și mă îndrăgostisem  necruțător  de ea.

Învățasem s-o iubesc cu patima așezată a bărbatului sărit  de prima tinerețe. Zi de zi ne întâlneam  și ne oglindeam unul în altul până la uitarea de sine... Un orgasm al mângâierii, al contopirii, un foc mistuitor care se aprindea ori de câte ori o  atingeam și se stingea anevoie, în noapte, pe patul de jăratic...

Trăiam prima despărțire de ea, una de scurtă durată, dar gândurile mele  o frământau în permanență, îi purtam  de grijă de la distanță cu toate metaforele posibile și imposibile. Visele mi-au adus-o aproape în abisalele însingurări nocturne și dimineața mă trezeam întotdeauna sleit de dorința amânată. Un corp flasc și de prisos, din care se scursese orice energie. Îmi închipuiam febril că este lângă mine, că ne mărturisim unul altuia, că ne topim în brațele fierbinți... Dar ce nu-mi imaginam la marginea mării placide, cotropit de dorul răscolitor...

Am plecat în grabă,  trebuia s-o  regăsesc neapărat, să-i adulmec din nou pielea catifelată și ațâțarea din ochii negri, tăciunoși, de tuș. S-o port prin întregul alfabet al sentimentelor, trăirilor scuturate de pudibonderie.  De atâta încordare n-am pus geană  pe geană, carnea îmi tremura, inima o luase la goană înaintea mea și își căuta perechea ivită dintr-o răsucire fericită a astrelor.

Doar îndrăgostiții știu ce spun, nu mă joc cu vorbele. La capătul  drumului de întoarcere ea m-a întâmpinat așa cum o lăsasem - frumoasă, misterioasă, provocatoare, irezistibilă...

Mi-a sărit în brațe și nu ne-am mai dezlipit deloc. De atunci, mă trezesc, mereu și mereu,  nerăbdător  să-i  mai așez în păr încă o diademă și adorm jurându-i fidelitate perpetuă. Sunt, mărturisesc cu încântare, anexa ei, oricând pregătit să-i satisfac capriciile, toanele, ca oricărei făpturi fermecătoare, înstăpânită pe hectarele mele de suflet.
 

O iubesc nebunește, ca pe o femeie irezistibilă. Este cartea ce va fi să apară la anul, cu o declarație  de dragoste înroșită de lacrimi... Abia acum, prins în ciuleandra asta de tulburare,  îmi dau seama că, înainte de toate, cartea are darul de a-l transforma inevitabil pe autor, iar nu pe cititor. El plătește emoțional, măcar emoțional !, prețul actului de creație care înseamnă carne, sânge, timp, efort, iluzii, renunțări, disperare, omenescul în stare incandescentă, adică.

Cititorul, în schimb, tresare înfiorat și evadează o clipă din carcera confortului cotidian (unde se va înapoia negreșit și spășit) sau se indignează, oripilat de lipsa talentului celui ce-i propusese un dans în doi pe o foaie de cuvinte mișcătoare... De aceea mă întreb, ușor derutat, speriat chiar,  ce se va întâmpla  cu mine după ce ea va pleca în lume și mă va părăsi definitiv ? Mă consolez imediat, fiindcă omul a născocit infidelitatea, și pentru o altă carte merită să-ți înșeli toate iubitele trecute...
                                                                                   

Marian Nazat (www.mariannazat.ro)

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră