Jurnalul banalității

Cartea e gata, așteaptă doar să fie lansată. Miroase a tuș și a țărână, a trudă. Am scris-o zi de zi, anul trecut, și s-au adunat vreo 720 de pagini. La început, n-aveam nicio idee, am pornit pur și simplu, undeva trebuia să ajung! Te duce condeiul, fiecare carte are destinul ei. Important este să fii pe-aproape când te strigă, când te cheamă. Eu am auzit-o, limpede și provocator, era imposibil să-i rezist.

„Cred cu toată fiinţa mea că din închipuirile tale, ca şi din amintiri, din carnea care doare când nu e iubită, din inima care vibrează la fiece zbatere şi din sufletul care musteşte-n tine va ieşi cel mai grozav jurnal al începutului tău de drum în lumea asta minunată a cuvintelor, pe care o iubim amândoi deopotrivă”, îi spuse în vis muza lui. Şi el se apucă să scrie, zi de zi, ca un salahor.

Întâmplările, banalul cotidian au căpătat dintr-odată semnificații noi, descopeream miez și unde, altădată, găseam uscăciune. Un jurnal despre moarte și naștere, despre iubire și suferință, aduceri aminte, remușcări și frământări, regrete... Toate sunt strânse aici, cu migală de grădinar.

Jurnalul acesta, în care scriu zilnic, e aidoma unei grădini. Pui răsaduri, le uzi, le copileşti, treci şi le priveghezi creşterea, îndepărtezi veştejeala… Sau arunci seminţe în brazda afânată şi aştepţi să răsară ceva. Primeneşti răzorul, îl ari, îl pliveşti, devii captivul bucăţii de pământ, ce mai tura-vura. Aşa şi cu o carte pe care te căzneşti s-o scrii, mai tai o literă, un cuvânt, te întorci la un paragraf care nu sună armonios şi-l scoţi din rădăcina de tuş… Mereu şi mereu o iei de la capăt, înfrigurat că o buruiană a crescut printre fraze şi le usucă… Scriitorul, aidoma grădinarului, nu are clipe de răgaz, sapă şi sădeşte, piguleşte în înflorire şi se roagă să-l plouă cerul mănos, să fie spornic în recoltă.
Într-o zi, chiar înainte de Paști, am primit vestea teribilă că mama are cancer cerebral și lacrimile au inundat hârtia.

Mama stă cu ochii închişi, îi deschide rar, doar ca să se mire. Îi întind un ou roşu. Zâmbeşte. Îl ia cu mâna stângă. Hai să te văd, ştii ce să zici ? o iscodesc blând. Ştie. Cristos a înviat ! dar oul îi scapă printre degetele nesigure. În cele din urmă îl recuperează şi împlinim ritualul religios. Câţi ani ai ? o întreb nitam-nisam. Secundele sunt de prisos, în ciuda strădaniilor. Cedează. A uitat ce vârstă are. Îţi este foame ? „Da, mie nu-mi aduce nimeni mâncare, niciodată”, se plânge. Mă înduioşază, e ca un copil neajutorat. Scot o bucată de cozonac şi o rup în fărâme, să le înghită uşor. Mama deschide gura, să primească bucăţile rupte de mine. Mestecă în grabă şi iar deschide gura. Nu la fel fac şi puişorii de vrabie ? Demult, eram eu în locul ei... Acum s-au inversat rolurile. Îţi place ? Bun, bun ! îmi răspunde. Curăţ şi oul spart. Muşcă lacom şi se linge pe buze. Vrei şi o banană ? Da. Şi coacăze ? Da. Înghite mama bobiţele negre şi îmi mulţumeşte. O şterg pe bărbie cu un şerveţel şi îi dau să bea apă. Adun firimiturile, îi tivesc cămaşa, aranjez perna şi o privesc deznădăjduit. Doamne, Dumnezeule ! îmi zice la sfârşit şi plec. Încotro s-o iau ?În aceeași vreme, deveneam bunic, unul scădea, altul creștea, viața nu cunoaște răgaz…

Aria mă aşteaptă în braţele mamei ei. Doarme. Are o expresie de încruntare, de hotărâre izbitoare. Îşi acoperă ochii cu mânuţa stângă, ori şi-o pune la frunte, de parcă s-ar trage din cultura Hamangia. Se întinde, îşi încordează trupul firav, după care îşi aşază degeţelele la tâmplă, la frunte, într-un gest de concentrare greu de înţeles. La ce s-o gândi, de e aşa de apăsată ? O mângâi pe păr, uşor, să n-o strivesc. Nu mă satur privind-o, este frumoasă şi delicată, mişcările şi trăsăturile îi sunt aristocratice. Sau, poate, îmi închipui eu. Un boţ de carne, decis să ajungă om. S-o fericesc, s-o căinez ?... La atâta chin, nu-ți rămân la îndemână decât iubirea, dorul.

Când te-am cunoscut eram aproape mort. Îmi căram coşciugul în spate, dar nu mă hotărâsem unde să mă aşez definitiv. Umblam năuc de colo-colo şi număram cicatricele, nodurile rămase necrestate. Şi visam să te întâlnesc. Când te-am privit, peste umărul de sânziană – mai ţii minte ? – ochii mi-au luat foc. Ce incendiu s-a pornit atunci, ce vâlvătaie, să mă pârjolească, nu altceva ! Te-am cuprins în braţe şi am aprins tot cerul. Eram o torţă amândoi, până şi stelele îşi acoperiseră chipul, să nu le pârlească scânteile care săreau din noi. Cum se mai luminase văzduhul, de la pălălaia care, într-o clipită, înghiţise întunericul atoatestăpânitor ! Eu şi tu, dansând împreunaţi între Viaţă şi Moarte, mai aproape de Soare decât de Lună. Am jurat pe loc că te voi iubi de-a pururi, ţie ţi-au sclipit irisurile, la fel şi mie, fiindcă mi-ai întors jurământul. Uneori mă înnăbuşă fumul, alteori mă astupă dogoarea, dar îmi clătesc sufletul cu roua ce ţi se strânge pe buze şi devin veşnic. Seară de seară fac incantaţii Zeului Iubirii şi îl rog să nu mă stingă, să nu mă transforme iarăşi în tăciune. Voi fi destulă vreme scrum, acum sunt încă foc, şi flacără tu, şi flacără eu...

Nu că ar fi minunat ca fiecare bărbat să scrijelească aceste vorbe pe perete, deasupra patului şi să le citească înainte de culcare ? Şi apoi să se închine, ducând degetele mai întâi pe fruntea iubitei, să le coboare suav pe sfârcuri şi, la sfârşit, să-i omagieze clitorisul.

Pe nesimțite, povestea se încheie la Islaz, în cea mai sumbră tristețe.
La Islaz nu s-a întâmplat nimic nemaipomenit în anul care a trecut. Oltul şi Dunărea nu şi-au schimbat albia, Geraiul şi Chichinetele sunt tot acolo, stăpânind vremile de-a pururi. Cimitirul are câteva cruci în plus, de la sufletele plecate dincolo. Ce mai obicei, să te duci în veşnicie cu două stinghii de lemn petrecute una peste alta ! Cârduri, cârduri de aburi, siluete neîntregi aşteptând să intre în pământ şi cruci, mereu înmulţindu-se... Satul se pregăteşte acum să adoarmă, mâine, dimineaţa troienită îl va găsi obosit de râvna sărbătorilor abia isprăvite şi aşa va începe prima zi din an. Înţepenit. E o nemişcare amorţită. De parcă a fost adineauri...
Sunt mai emoționat ca oricând, peste o săptămână îmi lansez cartea. Caut pețitori de soi, care să o prezinte publicului… Jurnalul banalității se pregătește să iasă în lume prin grija Editurii RAO, la Târgul de carte, organizat la ROMEXPO, în ziua de 22 mai 2015, ora 17.
Cu voi alături mi-ar fi cazna mai suportabilă, este un supliciu să te uiți la cei din jur dintre coperțile unei cărți… Și ei la tine.