Joaca de-a copiatul

29 Mar 2021 | scris de Marian Nazat
Joaca de-a copiatul

Când am copiat prima oară la școală? Zău că  nu-mi amintesc precis, probabil prin clasa a șaptea ori a opta. Rețin însă că la liceu devenisem expert, Mi se dusese buhul, altfel nu-mi explic de ce, la o teză, la Mașini și Utilaje, profesorul, un tânăr  inginer apropiat de noi, a rostit-o din capul locului: „Astăzi voi descoperi celebrele metode de copiat ale lui Nazat!” „Nasol”, mi-am zis în sinea mea, oricum umflată brusc de lauda primită, și m-am convins imediat că nu era o glumă. Tipul își luase și niște ochelari de soare, cu lentilele fumurii, așa că nu ghiceam deloc ținta fixată în cătare. Bașca plimbatul continuu printre rândurile de bănci. Iar eu nu deschisesem vreodată manualul acela profund antipatic. La ce mi-or folosi mie mașinile și utilajele? mă întrebam în modul cel mai firesc și mai matur. Păi, ce afinități să existe între mine, fire de artist, și științele exacte?  Baba și mitraliera! Clasa de uman se desființase și m-am trezit deodată lipsit de alternativă.  În fine, discuția  e mai complexă, sistemul de învățământ purta amprenta directivelor partidului unic. Ni s-au repartizat subiectele și mi-am tot frământat mintea, doar, doar găsesc o soluție salvatoare. În plus, mă simțeam și zgândărit în orgoliu, fusesem provocat și nu-mi doream să dezamăgesc ! Te pui cu adrenalina ?! „Evrika!” am exclamat mândru nevoie mare după ce am născocit o șmecherie. Cum coperta cărții era din carton moale, am rulat-o nițel dinspre exterior spre interior, astfel încât să rămână spațiu suficient până la  pagina dintâi . Într-un moment de neatenție a vigilentului dascăl, am rupt fila cu lecția, am pitit-o  sub copertă și de aici încolo totul s-a vădit a fi  o bagatelă. Ostentativ, m-am ridicat înaintea colegilor și i-am predat caietul. Profesorul l-a luat și, curios din cale afară, mi-a verificat „opera completă”. S-a  uitat la mine mirat și mi-a spus că e de zece lucrarea, însă nu crede că am învățat. „Hai să facem o înțelegere, dacă îmi  dezvălui cum ai copiat, nu-ți dau mai puțin de opt !” mi-a propus, iar eu am acceptat cu încântare, nicio  ezitare n-am avut. I-am mărturisit de-a dreptul, el a zâmbit și m-a pricopsit cu nota 8. Gentlemen's agreement, nu ?

          Tot în liceu, printr-a douăsprezecea, la teză la Fizică, am vorbit cu mai mulți colegi să pregătim copiuțe-armonică. Ce mobilizare, ce risipă de energie, ehe,  conștiincioși de mama focului. Râd și acum, în timpul ăla  am fi putut să le buchisim din scoarță în scoarță... Bref,  profesoara ne dictează subiectele, dar ghinion, al meu figura pe o copiuță confecționată de o colegă.  Ne apucăm de treabă, ea mi-l pasează  subtil, eu procedez la fel cu alte „hârtii miraculoase” și toată lumea mulțumită de un-doi-urile mântuitoare. Strângeam în palma mâinii  stângi muza și o pândeam pe „profă” să se  depărteze ca să copiez. La un moment dat, a trecut de banca mea și hodoronc-tronc s-a întors spre mine. „Copiezi!” am auzit-o și parcă m-a săgetat. „Ridică-te în picioare și arată-mi mâinile !” mi-a poruncit scurt și ferm. Mi s-au înmuiat ciolanele și inițial am vrut să mă spovedesc, numai că drăcușorul și-a strecurat coada și mi-a șoptit la ureche: „Ești un fraier, te lași prins  ca un papagal !” I-am ascultat sfatul și m-am repliat mintenaș. Fără să mă grăbesc, dimpotrivă, i-am prezentat tacticos palma dreaptă. Nimic. „Și stânga!” mi-au țiuit  timpanele. Cu încetinitorul, am mișcat brațul stâng spre marginea interioară a  băncii și am deschis pumnul, eliberând corpul-delict, care a căzut ușor pe podea. Asta tocmai în timp ce mă proțăpeam falnic la verticală, ca să-i distrag atenția „controlorului”. Dascălul a scotocit  în lăcașul unde țineam ghiozdanul și apoi, în final, a zărit  mototolul de hârtie pe  parchet,  sub scaunele  vecinilor din față. L-a înhățat și a început să mă muștruluiască, însă n-am cedat: „Vă înșelați, nu-i scrisul meu și habar n-am ce e cu hârtia aia”. Ora s-a terminat, am ieșit în  recreație și ne-am pomenit cu  doamna de fizică în clasă. „Am cercetat, într-adevăr, Nazat, ai avut dreptate, nu-i scrisul  tău”, a sunat verdictul și  hoțul neprins e negustor  cinstit, dintotdeauna!

           Odată era însă s-o pățesc, chiar în ultimul trimestru de licean. Unui coleg îi trebuia un 6 la Biologie, altfel îl  păștea repetenția. I-a  sosit sorocul  să fie  examinat și, ca să-l ajut suflându-i,  m-am  așezat lângă el. Oho, și ce m-am mai chinuit, căci, sărmanul, nu prea pricepea ce-i șuier. Profesorul, nimeni altcineva decât directorul liceului, m-a bunghit și m-a beștelit de mi-au mers fulgii: „Nu-ți ajungea că ai note  de trecere, o să-ți bag mințile în cap,  o să te blagoslovesc cu un trei și o să te las  corigent, ne vedem la toamnă, adio bacalaureat !” Bleah, ce pocinog, noroc că, în cele din urmă, s-a isprăvit cu bine, prin intervenția divină a unui suflet delicat cu fustiță scurtă.

          În ciuda precedentului periculos, nu m-am speriat și am continuat baletul picaresc și în facultate.  Astfel, la Drept administrativ,  am hotărât să scoatem un bilet din sală și prin procedeul „suveică” să-i scriem, celui care urma, răspunsurile. Acesta intra cu biletul extras, trăgea un subiect și-l pasa mai departe celui ce ieșea, o morișcă impecabilă. Pare simplu, însă se iveau întotdeauna scurt-circuite, situații imprevizibile. De pildă, camaradul căruia urma să-i înmânez  eu bucățica de celuloză tocmai trebuia să răspundă și era bâtă. M-am postat în fața lui și, pe la spate, i-am  înmânat sursa cunoașterii.  Ca să câștige niscaiva  timp cu lectura epistolei, am întârziat tragerea biletului, chipurile, mă înghimpa  indecizia, ca la loz în plic... Toate bune și frumoase, doar că, la încheierea examenului, profesorul și-a numărat recuzita și-i dădea cu un rest  infim -1. Fiindcă eram șeful grupei, m-am dus să-l  lămuresc și l-am liniștit: „Posibil că  vreo colegă s-a pierdut cu firea și a plecat cu biletul la cămin, verific într-o clipită”. Am părăsit încăperea și am chemat-o pe colega  la  care rămăsese „mortul”. Dumnezeule, ce prestație scenică, mai să plângă de emoție, autentică tragedie din Antichitatea greacă, de mă închipuiam la teatru !

          Teribilisme pubertare, pornite din spiritul ludic al unei adolescențe  întârziate și minunate. Ne jucam de-a copiatul, elevi și studenți, cu consimțământul, adesea tacit, al magiștrilor, poate nostalgici la hârjoana noastră candidă. În definitiv, nu sunt mulți cei care n-au copiat măcar o dată în viață, altminteri ai trecut degeaba prin școală. Culmea,  o astfel de inițiativă  găsea mereu adepți și solidaritățile se creau pe loc, nimeni nu-ți pomenea de imoralitatea gestului, de complicitatea la grămadă la un furtișag mărunt. În comparație cu tehnicile de copiat de astăzi, noi eram bieți poeți romantici, fiindcă ne descurcam și fără telefoane mobile, și fără „buburuze” vârâte în urechi ca să capteze sunetele emițătorului aflat la distanță.

 

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră