Richard Schmidt, frontierist: După ”mama” și ”tata”, primele cuvinte învățate au fost: ”plecăm în Germania”

28 Noi 2020 | scris de Istvan Deak
Richard Schmidt, frontierist: După ”mama” și ”tata”, primele cuvinte învățate au fost: ”plecăm în Germania” Galerie foto (3)

Granițe închise și părăsirea locuinței doar cu documente justificative. Un scenariu apocaliptic devenit realitate în timpul pandemiei Covid-19. Ce urmează? Spațiul Schengen pare istorie fiindcă statele UE nu mai sunt dispuse să tolereze migrația necontrolată. Evident că pentru “combaterea răspândirii bolilor”, controlul statului asupra cetățenilor, chiar și în statele vestice ale UE, a atins și va mai atinge culmi nebănuite. Ce se va întâmpla însă în democrații fragile precum cea a României, unde în plină pandemie mii de români erau transportați la strâns de sparanghel în Germania?

Pandemia Covid a trezit sentimente confuze în sufletul celor peste 100.000 de frontieriști, adică a românilor care au fugit din țară înainte de 1989. Pandemia i-a făcut pe mulți să reflecteze asupra evadării lor din închisoara în aer liber numită România lui Nicolae Ceaușescu.

Povestea lui Richard Schmidt

Unul dintre ei este Richard Schmidt, un șvab din Banat. Aparatul de propagandă dinainte și după 1989 îl incadrează la „etnicii germani care au emigrat legal din România înainte de 1989“. Dar Richard este frontierist, ca și alte sute de etnici germani din România, ceea ce l-a făcut și pe fostul președinte al ICCMER să se întrebe cu voce tare: „dar dacă sașii și șvabii puteau emigra legal, atunci cum au ajuns frontieriști?“.

Simplu. Din 1967, Ceaușescu a ajuns la un acord cu RFG pentru vânzarea etnicilor germani la bucată, cu preț de listă pentru fiecare persoană în funcție de profesie și educație. Statul român sau mai exact gașca lui Ceaușescu au adunat de pe urma afacerii peste 2 miliarde de mărci germane. Dacă regimul Ceaușescu s-ar fi prăbușit mult mai repede fără acești bani, este o cu totul altă discuție.

Practic, statul român, prin funcționarii săi din teritoriu, adică de la serviciul pașapoarte, decidea cine și când pleacă. Pentru a ajunge mai repede pe listă sau pentru a se asigura că vor fi pe listă, etnicii germani cotizau la rândul lor cu sume uriașe. Unii își vindeau casele și tot ce aveau pentru a face rost de banii necesari. Dar nici asta nu era o garanție că vor putea pleca, așa că disperarea îi impingea să își riște viața pe fâșie sau în Dunăre.

“Mama, Tata, plecăm în Germania

Richard Schmidt s-a născut la 03.04.1964 la granița dintre România, Ungaria și Iugoslavia.  “Mama era din Teremia Mică, un sat aflat la un km de granița cu Iugoslavia, iar tata era din Cheglevici, un sat la vreo 2 km de Ungaria. După ”mama” și ”tata”, primele cuvinte învățate au fost: ”plecăm în Germania”. Tata prin 1961 era comunist cam înflăcărat, dar s-a vindecat devreme de virusul comunist și știu că părintii mei au depus deja de prin anii 1965 actele de a părăsi definitiv România”.

Birocrația din România acelor ani sau mai exact bătaia de joc la adresa cetateanului de rând erau de o tristețe rară. „Depuneai o cerere ca să primești niște formulare care se numeau formulare mici. De abia dacă ți se aproba această cerere, dar ți se respingeau formularele mici, primeai formularele mari. Dacă aveai formularele mari primeai și pașaportul de a părăsi România. Familia mea, deși a depus de nenumărate ori acele formulare mici, nu a reușit niciodată în 24 de ani să primească acele formulare mari. În toți acești ani am trăit cumva cu valiza la ușă și cu un singur țel: de a pleca din România. De multe ori auzeam că nu mai cumpărăm una sau alta pentru că vom pleca în Germania. Copilăria mea a fost marcată complet de sindromul plecării”.

Pierderea tatălui

La vârsta de 14 ani și-a pierdut tatăl într-un accident de muncă. „Șeful lui a spus că nu are timp să îl ducă la spital. S-a dus pe jos cu ruptură de rinichi la spital, acolo l-au ținut o zi după care mama l-a dus la Timișoara la spital și a făcut stop cardiac la operație. Copil fiind, m-am dus la Timișoara și nu mi-au permis să îmi iau rămas bun de la el”.

De atunci, nu a existat zi să nu se gândească la fuga din țară. Trăind in zona de frontieră știa cum funcționează lucrurile. În clasa a 12-a, la un liceu din Timișoara i s-a propus să fugă din țară în schimbul unei sume de bani. I-a fost teamă că va ajunge în mâinile Securității și a renunțat. Presiunea societății era tot mai mare. Constant era întrebat de ce nu pleacă din țară, astfel că a început să spună tuturor că a primit formularele mari și că va pleca în Germania. Asta l-a ajutat să scape și de urmărirea Securității, așa cum reise din dosarul consultat recent la CNSAS. Turnătorii Securității chiar l-au crezut și s-a dispus încetarea urmăririi sale operative. Fusese urmărit de la 17 ani fiindcă a trimis o scrisoare în Germania, în speranța că va găsi o fată care să corespondeze cu el.

„După moartea tatălui meu a trebuit să ne părăsim casa de la sat și ne-am mutat la Sînnicolau Mare, unde mama primise un loc de muncă în construcții. Uneori trebuia să descarce saci de ciment de câte 50 de kg, dar de regulă căra beton cu roaba pe șantier. Numai așa putea să câștige banii pentru ca eu sa pot rămâne la liceul din Timișoara”.

După armată a ajuns la Intreprinderea Agricolă de Stat din Sînnicolau Mare, dar se ocupa mai mult de repararea mașinilor, apoi a ajuns la COOMTIM care era un fel de stat în stat. Aici nu erau numai salarii mult mai bune, dar practic nu mai exista lipsă de nici un fel de material sau piesă de schimb. “Banii nu aveau valoare fiindcă nu se găsea nimic în magazine”.

Era o perioadă în care oamenii dispăreau din satele de frontieră sau de la întreprinderile din zonă. „Auzeai doar că au ajuns în Germania, Australia, SUA sau Canada. Gândul meu rămăsese să plec în Germania”. Începuse să studieze granița cu bicicleta. Se împrietenise cu câțiva grăniceri, le spunea că merge la o fată din zonă. A inceput să își organizeze grupul de plecare, însă mereu se ivea ceva și nu mai apuca să plece cu ei. „M-am speriat când grănicerii cu care mă împrietenisem mi-au mărturisit că ar deschide focul fără ezitare asupra frontieriștilor”. Au fost și cazuri impiedicate de Securitate, după ce fugarii au fost turnați de propriile rude că vor încerca să plece fraudulos din țară.

În localitățile de frontieră erau mai multe restricții. „Aveai voie să primești doar rude de gradul I. Un prieten din Germania a rămas peste noapte la mine, m-a pârât o vecină și m-am ales cu o amendă de 5000 de lei. De multe ori, nici nu mai ajungeai în localitatea de frontieră. Te luau de pe câmp și te băteau până recunoșteai că vroiai să pleci, deși nici nu era adevărat. Am pățit-o și eu la Teremia, de m-au dus la pichet de pe câmp, deși fusesem de foarte multe ori în localitate. Noroc că nu m-am pierdut cu firea și am rămas tare pe poziție și până la urmă m-au lăsat să plec.

Erau ani la rând în care mii de români își petreceau concendiile stând și noaptea la coadă în fața serviciului de pașapoarte. De plecările legale via RFG se ocupă un anume „Grădinar” din Timișoara. Dornicii știau când și cât trebuie să cotizeze (uneori chiar 16.000 de mărci), pentru ca această persoană să le asigure prezența pe listele de plecare. Însă grădinarul nu lua mereu bani, așa cum nici statul german nu finanța mereu plecările. În mandatul de peste două decenii al lui Ceaușescu, RFG a sistat de mai multe ori plecările, ca și statul român, în funcție de situația diplomatică bilaterală.

1987 era un an fără perspective de plecare pe cale legală, așa că Richard s-a înțeles cu un anume Doru Banciu să îi fie călăuză. Știau că cei cu apartenență religioasă au șanse mari să nu fie returnați de iugoslavi, așa că l-au cooptat în grupul lor și pe Petre Balaci, care a adus un verișor și pe tatăl acestuia.

Prin fecale spre libertate

„Era martie 1987.  Doru călauza, eu neamțul din Sînnicolau, Petre pocăitul, verișorul din Bistrita și tatăl din Baia Mare. M-am despărțit de mama și de fratele meu, care e cu patru ani mai mic, și știam că a doua zi voi fi liber sau mort. Pentru mine nu exista opțiunea de a mă preda la somație.”

Și-au dat întâlnire în localitatea Nerău. Călăuza a pornit cu bicicleta, cei patru l-au urmat pe jos.

Au luat-o la pas printr-un canal de irigații. Aproape șase kilometri de fecale de la o fermă de porci din zonă.

„Abia după canal ne-am îmbrăcat iar, miroseam a mizerie de porc și am pornit spre gardul de sârmă ghimpată. Pe câmp erau șănțulețe cu ceva sârmulițe subțiri care erau de fapt cuplate la niște lansatoare de petarde. Dacă te împiedicai de ele, se lansau petardele care luminau tot câmpul și asa reușea să te repereze grănicierul. Ca să nu ne împiedicăm de acele sârme aveam bețe din trestie pe care le plimbam în fața noastră la fel cum fac oamenii orbi.

Am ajuns la un gard de sârmă ghimpată de vreo 3 m înălțime și am făcut o gaură cu ajutorul unor cârlige de carne. Cineva s-a agățat cu geanta de sârma ghimpată și a început să tragă de ea. Asta l-a atenționat pe soldat care era la vreo 50 m de noi și a început să ne someze, să fugă în direcția noastră și să tragă in aer. Spre norocul nostru a tras la un unghi de vreo 30-45 de grade deasupra capurilor noastre, deci nu a vrut să ne ucidă, deși sunt convins că ar fi putut să o facă.

Am fugit cât am putut de repede spre Iugoslavia. Tatăl pocăiților, fiind mai în vârsta s-a oprit imediat și s-a predat. Asta cred că m-a salvat pentru că soldatul nu a dat pasărea din mână pe cea de pe gard. L-au bătut rău după aceea, sunt convins. Fugeam extrem de greu pentru că mi se încărcau cizmele de noroi, câmpul fiind proaspăt arat și plouase, deci era mocirla. Pentru a putea fugi mai repede, am vrut să mă descalț, dar din cauza șosetelor ude mi s-a înțepenit piciorul în cizmă și nu am mai putut nici să îl scot și nici sa îl bag înapoi. Prin urmare cizma atârna pe picior și nu mai puteam fugi deloc pentru ca ma împiedicam în ea. Făceam doi pași și picam grămada.

M-a apucat o frică groaznică. Ceilalți erau în Iugoslavia, soldatul încă trăgea spre mine, iar eu stăteam în fund și încercam să mă descalț de cizmă. Se rupsese căptușeala din cizmă și de aia nu am mai putut să mă descalț. Până la urmă am fugit mai departe cu o singură cizmă și desculț de un picior. Începuse să mă doară groaznic din cauza frigului”.

Aventura din Iugoslavia

Abia dimineața, pe la ora 6, au ajuns în satul sârbesc Mokrin. Și-au tras sufletul în gară, cu planul de a urma pe jos calea ferată spre Kikinda. Nu au apucat să părăsească gara fiind somați imediat de un civil inarmat. Acesta a anunțat poliția și au petrecut ziua în celula din beciul poliției locale din Kikinda. S-au pus de acord că nu vor divulga persoanele care i-au ajutat să treacă frontiera.

„Noi la Nerău am stat la mama lui Doru acasă, dar nu vroiam să provocăm probleme nimănui. Ne-au interogat separat. Doru și cu mine ne-am ținut de cuvânt, ceilalți au mărturisit tot. Eu fiind ultimul, doamna care conducea interogatoriul mă presa să mărturisesc. Chiar m-a amenințat că mă trimite înapoi în Romania, că știe de mama lui Doru”.

Au ajuns la închisoarea din Zrenjanin, condamnați la 20 de zile de pușcărie pentru trecere frauduloasa a frontierei. Aici au întâlnit peste 30 de români cu situații și experiențe similare.

“Am muncit până la terminarea condamnării. Mâncarea la pușcărie era bună, primeam multe picioare de porc, rinichi, ficat și de astea, dar nu mă deranja”.

Le-a comunicat șefilor închisorii că încă dinainte fugii din țară a obținut cu sprijinul unei verișoare viza de intrare în Germania, așa că riscul să fie returnat era relativ mic. „După legislația germană din acea vreme fiecare persoană de etnie germană era automat și cetățean german și beneficia de tot sprijinul consular”. Nimeni din grupul lor nu a fost trimis inapoi în România, astfel că au fost transferați la lăgărul de refugiați de lângă Belgrad.

„Lagărul ONU de la Padinska Skela avea un regim mai deschis, deci nu eram închiși în camere, dar teroarea persista căci în orice zi te puteau încătușa și trimite cu autobuzul spre România. Aici se verifica dacă ești sau nu azilant politic, deci trebuia să susții un interviu cu cineva de la ONU. Pentru mine interviul a fost simplu. M-au întrebat dacă am viza de intrare pentru Germania și când am răspuns afirmativ interviul s-a terminat.

Pentru români era mai greu. Existau însă niște reguli pe care dacă le respectai erai recunoscut ca refugiat politic. Cea mai importantă regula era să nu pomenești că în România ar fi sărăcie, că nu ai avut mâncare, căldură, salarii. Asta însemna că erai refugiat economic și pentru asta în mod sigur erai returnat. Cheia succesului era dacă spuneai că ești persecutat religios, că ai fost bătut de miliție pentru că l-ai înjurat pe Ceaușescu, că ai scris jos Ceaușescu pe garduri...”

I s-a permis să se prezinte la ambasada Germaniei de la Belgrad și să își clarifice situația. A completat câteva formulare și în nici două ore avea și pasaportul german provizoriu. „ Am primit niște bani, de fapt un imprumut consular, pe care l-am returnat ulterior, și mi s-a spus că se bucură de reușita mea și îmi doresc succes în Germania. Cu banii primiți mi-am cumpărat biletele de tren până la Nürnberg, ceva mâncare și portocale. Nu mai mâncasem portocale de ani de zile, și m-am pus cu plasa de portocale lângă un tomberon și am mâncat cât a încăput în mine. Am mai stat apoi câteva zile la Lagărul de la Padinska Skela pentru că venise Pastele, apoi am plecat în Germania.

Emoții la Salzburg

Călătorea alături de un alt frontierist din România, care a primit dreptul de a pleca din Belgrad în Germania. S-a speriat rău cand a fost dat jos de poliția de frontieră în Salzburg. „Eram cu Seppi, un băiat din Jimbolia. Ne-au coborât din tren, ne-au luat pașapoartele și ne-au pus să așteptăm, așa că trenul a plecat fără noi. Ne apucase un pic panica și ne întrebam dacă ne-a prins cumva mâna lungă a lui Ceaușescu din urmă?

În Freilassing au fost interogați, iar nemții le-au cerut informații despre lagărul din Padinska Skela și despre compania la care lucrau în Romania. Apoi au fost urcați în alt tren și au ajuns în Nurnberg. Aici a început o nouă viață pentru el. „O viața liniștită, trăită cu demnitate, o educație oferită ulterior copiilor mei, una la care nu ar fi visat niciodată în România“.

Cu mama pe fâșie

La puțin timp după fuga sa, mama lui a reclamat la miliție dispariția sa. Autoritățile locale erau atât de supraîncărcate de fenomenul frontierist încât i-au ignorat dispariția și a scăpat fără o condamnare în lipsă pentru trecere frauduloasă. “Cu doar câțiva ani în urmă ar fi ieșit circ mare, dar acum fenomenul era deja deranjant pentru ei.” La scurt timp, mama sa a fost dată afară de la locul de muncă.

După ce a ajuns în Germania, și-a stabilit noul obiectiv: să își scoată mama și fratele din țară. Taxa de 8000-16.000 de mărci vest-germane era o sumă imposibilă pentru orice cetățean de rând din România. În decembrie 1989 a venit rândul celor doi să fugă din țară. Banii îi plătise unei călăuze cu mult înainte. Era ziua primelor turbulențe în Timișoara. Richard este convins că cei din sistem știau că va cădea Ceaușescu și încercau să mai fructifice ultimele șanse de a lua banii frontieriștilor.

Mama și fratele lui au trecut pe la Cenad, exact în locul în care trecuse Nadia Comăneci cu 2 săptămâni mai devreme. Era un punct fierbinte al frontierei cu Ungaria. Cei doi au fost surprinși de grănicer, care a început să îl lovească pe fratele mai mic, însă la intervenția unui ofițer, celor doi li s-a permis să fugă mai departe. Richard îi aștepta cu mașina in Ungaria. Statul le luase casa și le-a dat un apartament, astfel că nu mai aveau nimic de pierdut.

El recunoaște că fuga a fost organizată cu complicitatea unui verișor din Germania, care a făcut avere de pe urma fenomenului frontierist. “Încasa 8000 de mărci de persoană și încă 30.000 de lei pentru mituirea grănicerilor. Aduna grupuri de 20-30 oameni și îi trecea prin mai multe zone.”

În ianuarie 1990, Richard s-a intors în țară, dar doar pentru a lua hainele familiei.

Planuri

În ultimii ani, Richard Schmidt și-a dorit să inființeze o asociație a frontieriștilor din România, o organizație care să lupte pentru drepturile acestora în calitate de deținuti politici, care să aducă la cunoștiință publicului larg ce a însemnat fenomenul frontierist din Romania. S-a lovit însă de reproșuri și acuze de la alți frontieriști și a renunțat, cel puțin temporar.

“Vroiam eu să inființez o asociație a frontieriștilor, să adunăm sponsorizări, și să începem să atacăm în instanță persoanele care se fac vinovate de crime și torturi la graniță. M-am oprit pentru că nu văd șanse de reușită”.

Din punctul lui de vedere, fenomenul frontierst a însemnat multă violență, teamă și disperare, dar și corupție și lăcomie. “Știu nenumărate cazuri de oameni care au cotizat la călăuze și au fost abandonate, sau au dat bani să plece legal și nu li s-a aprobat nici așa și nici banii nu i-au mai recuperat”.

Generația pierdută

Richard Schmidt spune că are un singur regret și ar fugi și din România de astăzi dacă ar fi nevoie. “Regret că nu am plecat mai repede. 23 de ani pierduți. A pierdut și România, nu doar eu. Generatia mea a dispărut, nu numai nemți, ci și români. Era o chestiune de timp. Copiii celor mai importanți oameni din localitate au fugit. Nu s-a mai intors mai nimeni. Eu nu pot să înțeleg pe cei care aleg să rămână în România de astăzi. Nu ai nicio scuză dacă la 30 de ani mai ești încă în România. Corupția este atât de adâncă, încât oamenii nici nu mai sunt deranjați că sunt furați.  În Banat, ura față de sistem era însă uriașă.

Exista o lege care spunea ca pentru orice furt din avutul obștesc pedeapsa minimă era de doi ani de pușcărie. Era o cretinitate să fac pușcărie doi ani pentru doi știuleți de porumb când puteam să trec frontiera cu același risc și după aia să pot trăi normal fără să fiu nevoit să fur. Eu am fost mereu antreprenor. Cred că de pe la 10 ani începusem să fac poze în sat și să le vând, apoi cu electronica... Și pentru asta riscai pușcăria. De fapt, mă mișcam mereu în ilegalitate. Economic și social o duceam bine, dar cu cât o duceam mai bine, cu atât dorința de plecare era mai mare. Mereu la servici eram cu ochii pe scara de incendiu, ca să pot fugi dacă vin ăștia să mă lege.

Noi germanii din Banat aveam foarte multe contacte cu prieteni și neamuri plecate. Veneau în vizită cu haine frumoase, cu mașini, și își permiteau în România orice. Lucruri pentru care noi am fi avut probleme. La noi în Banat devenise o psihoză. Știai pe unii că au plecat prăpădiți și veneau după un an cu lucruri la care tu nici măcar nu visai. Pentru mine era extrem de dureros. Mă uitam la păsările care treceau granița și mi-am dat seama că am ajuns mai rău ca o pasăre. Eu eram închis într-o pușcărie și ele zburau pur și simplu peste graniță”.

Zero toleranță pentru nostalgicii și profitorii sistemului

Richard nu s-a rupt complet de Romania, firma sa lucrează cu mulți clienți români, iar el însuși urmărește online posturile românești de știri. E total dezamăgit de dezinteresul autorităților indiferent de culoarea politică din ultimii 30 de ani.

„Nimeni nu se interesează de morții români îngropați în Iugoslavia. Chiar și astăzi se mai aduc oseminte de la Stalingrad, se fac teste ADN și se comunică strănepoților. Am pierdut orice speranță. Cine să se ocupe în România de asta? Cel ce a profitat din plin de pe urma comunismului? Urmașii lui? Sau cei ce au mâinile pătate din acea perioadă? Sau cei care încă se tem să vorbească despre nereguli? Frontieriștii din România sau din străinătate care nu au o organizație, mulți dintre ei fiind traumatizați? Nu au fost aduși înapoi nici măcar morții din cimitirele din fosta Iugoslavie. În România cred că frontieriștii sunt priviți inclusiv de populație ca niște trădători de țară, ca niște infractori”.

De ce se mai tem unii și după 30 de ani să vorbească despre experiența lor la frontieră este o întrebare care îl frământă și pe Richard Schmidt. “Cred că este frica de adevăr, frica de a retrăi acele momente. Durerea fizică trece, durerea sufletească însă nu trece niciodată și poate reapărea oricând. Principalul instrument folosit de comuniști a fost umilința. Dacă povestești tot ce ai făcut de frică începe să îți fie rușine de tine. Sa nu uităm că aproape nimeni dintre frontieriști nu a primit consiliere psihologică. Aceasta ar trebui să fie o temă a doctoratelor în psihologie. Cred că facultățile de profil au o anumită obligație pe această temă”.

El nu găsește nicio justificare pentru cei care deplâng anii comunismului. “Coreea de Nord scria pe noi. Cum să ai astăzi simpatii pentru Putin și Rusia? Nostalgia pentru perioada comunistă este și pentru mine extrem de greu de acceptat. Asta m-a făcut să reduc drastic venirile mele în România, mai ales că această nostalgie persista inclusiv între buni prieteni și chiar neamuri. Mai trist este că există germani care trăiesc de decenii în Germania și plâng după timpurile comuniste.

Nu cred însă că este vorba despre nostalgia față de comunism, cât față de copilărie și tinerețe, perioadele cele mai frumoase ale vieții. Eu nu am amintiri plăcute în acest sens. Îmi amintesc mai degrabă de practica agricolă, de faptul că elev fiind am fost dat exemplu negativ în fața intregului sat, că tata a murit la 44 de ani din neglijența medicilor și nepăsarea autorităților. Practic, România m-a privat de libertate 23 de ani, România a tras după mine la granița în timp ce îmi căutam libertatea. Nostalgia este forma de invidie a celor care nu au reușit în viață.”



 

 

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Frontieriștii

Ultima oră