”Visul unui lănțișor de aur înfășurat în jurul unui foișor de grăniceri”. Povestea fugii din România a lui Trifon Garboni

08 Noi 2020 | scris de Istvan Deak
”Visul unui lănțișor de aur înfășurat în jurul unui foișor de grăniceri”. Povestea fugii din România a lui Trifon Garboni Galerie foto (8)

Comunismul a încurajat ateismul și a încercat să distrugă credința oamenilor în Dumnezeu. Regimul Ceaușescu a identificat însă multe avantaje în a spiona populația prin intermediul religiei. Cultele religioase au avut de suferit. 

De asta s-a convins și Trifon Garboni încă de mic copil. Născut la 26.09.1953, în satul Valeapai, în apropriere de Bocșa, jud. Caraș-Severin, Trifon Garboni a crescut într-o familie de baptiști. Faptul că în fiecare duminică mergea la biserică i-a atras foarte multe antipatii. Directorul școlii îl aștepta pe stradă, îl dojenea și îl amenința. A fost umilit în repetate rânduri. “Mă și tundeau zero la școală pentru asta”, își amintește Garboni.

Asta l-a întărâtat, însă nu suficient cât să fugă din țară. În Bocșa se dusese vestea despre temerarii care sfidau moartea, încercând să treacă ilegal frontiera, să poată ajunge în Occident. Erau frontieriștii, “morți, înecați, dispăruți, arestați sau bătuți de grăniceri, milițieni sau securiști”. 
Transferul la o întreprindere din Moldova Nouă l-a adus și mai aproape de frontieră. Apartenența la biserica baptistă i-a oferit convingerea că ar putea pleca oricând, că “frații” l-ar ajuta să părăsească țara. Nu a făcut-o. S-a căsătorit și a devenit tatăl a doi copii.

Motivele 

A fost urmărit de Securitate încă de la vârsta de 18 ani, când a trimis o scrisoare postului de radio Deutsche Welle. Auzise că poți să câștigi o bicicletă și își imagina că poate participa și el la concurs. Scrisoarea i-a fost interceptată. Fusese bătut de securiști și la locul de muncă, după ce cineva l-a turnat că ascultă Europa Liberă. A ales să tacă. În 1981 s-a umplut însă paharul. În timp ce era în concediu la mare, a intrat într-un magazin și a fost dat afară în șuturi, la propriu, fiindcă era român și magazinul era destinat doar străinilor.

“Un bărbat, probabil securist, m-a lovit cu piciorul în șira spinării. Am căzut paralizat. După ce m-am ridicat, am început să plâng și mi-am jurat că nu mai stau eu în țara asta prea mult”. S-a întors acasă cu gândul că a venit momentul plecării din țară. Legal nu avea nicio șansă, așa că și-a procurat permisul de pescuit, care îi permitea să se aproprie de Dunăre. S-a împrietenit cu câțiva grăniceri și a aflat că în zona Baziaș, unde Dunărea e lată și nu așa adâncă, granița este mai penetrabilă decât în alte zone. 

În 1982 avea să fugă din țară. Nu prea a mai avut de ales. Tăiase contactoare de argint de la fabrică, pentru a lua argintul, dar tăiase din greșeală și cablurile de telefoane. Mai mult, fusese prins împărțind și cărți religioase. I s-a insinuat să își continue viața dincolo de Dunăre. A avut noroc cu un văr, care l-a avertizat că urmează să i se percheziționeze casa, astfel că soția sa a apucat să ascundă totul în casa vecinilor. Un prieten maior i-a transmis că are zilele în libertate numărate și să își încerce norocul în altă țară.

Fuga

Plănuise inițial să fugă cu ajutorul unui permis de mic trafic, care i-ar fi permis să intre în zona de frontieră a Iugoslaviei, însă teama că nu are suficient timp la dispoziție l-a făcut să aleagă calea ilegală. Urma să facă parte dintr-un grup de trei persoane. Un coleg de la muncă, Ion Danciu, originar din Alba, și Nicolae Chincea, un șofer care ducea cu autobuzul muncitorii din Zlatița la mina de la Moldova Nouă.

Primii doi s-au ascuns sub scaune în autobuzul condus de Chincea și s-au rugat să nu fie controlați de grănicerii aflați în punctele strategice de pe traseu. Au scăpat. Era noapte, 16 aprilie 1982. Totul era plănuit. Pe partea sârbească a Dunării urma să îi aștepte cineva. 

Frigul și întunericul păreau principalele obstacole. Au intrat în apă undeva între Baziaș și Divici. Au înotat fără emoții, știind că nu sunt grăniceri prin zonă. Au înghețat însă de spaimă când un împingător urma să treacă chiar prin zona în care înotau. Elicele le puteau curma viețile instantaneu. Au scăpat. Erau în libertate, în Iugoslavia.

Amenințarea

Au ieșit din apă la Veliko Grădiște. Persoana care i-a așteptat în zona de frontieră i-a dus la unchiul său, care urma să se ocupe de ei. Planul inițial era să îi ducă până la granița cu Austria, la Maribor. În schimb, bărbatul i-a anunțat că vor trebui să se predea la Pozarevac. Ba i-a și amenințat că dacă vor pleca pe cont propriu vor sfârși prin a fi returnați în România. S-au predat, au fost condamnați pentru trecerea frauduloasă a frontierei, iar după două săptămâni de la închisoarea din Pozarevac au ajuns în lagărul ONU de lângă Belgrad, la Padinska Skela.

Toți banii pe care îi avea i-a dat călăuzelor. Rămăsese cu un lănțișor de aur și cu o colecție de timbre, la care ținea foarte mult. În Padinska a întâlnit condiții inumane. Celule supraaglomerate și oameni disperați. A trecut cu brio interogatoriul iugoslav și a primit asigurări că nu va fi returnat. Statutul său de persecutat politic și din motive religioase nu putea fi contestat. 

După o lună fără perspective de plecare în Vest, au acceptat să meargă mai departe pe cont propriu. Fiindcă lagărul se supraaglomera rapid, periodic se organizau noaptea transporturi spre Italia. Aproximativ 80 de oameni erau urcați într-un autobuz, duși la granița Sloveniei cu Italia, la Sezana, unde fiecare rămânea cu norocul său. Unii ajungeau în lagărul de la Latina de lângă Roma, alții încercau să își caute libertatea pe calea ilegală.

Ei nu au vrut însă să audă de Italia și au cerut să coboare la Maribor, pentru a ajunge în Austria. Au stat o noapte în închisoare la Maribor. Acolo li s-a mai alăturat un băiat din Lugoj. „Ne-au dus într-o pădure și ne-au spus pe unde să trecem. Eu m-am speriat, că unul din indivizii ăștia a avut pistol la spate, la curea. Când ne-am dat jos din mașină, a scos pistolul și s-a dus cu el în pădure. După ce a fluierat, ne-a arătat drumul. Ne-am dus, am ajuns la o barieră și ne-a spus să trecem bariera, dar – dacă auzim că cineva strigă „halt” – să ne oprim. Dacă nu ne oprim, ne împușcă. Ne-au lăsat oamenii ăia să trecem, am trecut un pod, am trecut bariera aia – nu s-a întâmplat nimic”. 

Două lagăre și trei închisori

După vreo 2-3 ore de mers pe jos, au ales să se predea. La Graz au fost condamnați din nou pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Aici au mai petrecut câteva zile în închisoare. Tot aici au formulat prima solicitare de azil politic. Era 21.05.1982. Apoi a venit un autobuz și i-a transportat în lagărul de refugiați de la Traiskirchen. Aici s-au degradat relațiile cu Danciu și Chincea. Aceștia și-au făcut imediat actele pentru emigrare, Trifon a ales să mai analizeze situația. 

Își dorea să ajungă la o rudă din Elveția, însă se împrietenise cu un translator de la ambasada SUA, iar acesta l-a lămurit că va obtine foarte greu acordul de intrare în Țara Cantoanelor, unde va trebui să aștepte 15 ani până va primi cetățenia. Astfel și-a depus actele pentru SUA. Chincea și Danciu făcuseră la fel, însă solicitarea lor fusese respinsă în iulie. Nu a mai auzit nimic de ei de aproape patru decenii.

“Eu m-am dus să muncesc, ca să trimit bani acasă. 30 de șilingi câștigam pe oră. Aveam o soție și doi copii de întreținut. Treceau lunile și eu stăteam pe loc, așa că am avut și câteva gânduri să mă întorc în țară. Soția nu voia să vină după mine. Apoi a rupt legătura cu mine”, povestește acum. 

Zbor lin spre SUA

La 7 septembrie 1982 a primit dreptul de a pleca în SUA. A primit un pașaport cu valabilitate de un an care îi permitea plecarea în Canada, Africa de Sud sau SUA. A primit viza de SUA. Și-a vândut timbrele și a primit viza de SUA. Biletele de avion spre Portland, Oregon, le-a primit la 16 ianuarie 1983. A fost sprijinit de pastorul Pit Popovici de la biserica din Los Angeles. Un alt român i-a furat însă șansa de a ajunge în Los Angeles și a poposit în final în Portland. S-a ales cu numele de Steve, pe care îl poartă cu mândrie și astăzi.

În Portland l-a întâlnit pe John Pârva (povestea sa o găsiți aici (https://miscareaderezistenta.ro/frontieristii/frontieristii-john-parva-tortionari-30172.html), frontieristul care fusese tot în lagărul de la Traiskirchen cu un an înainte. Au ajuns să facă împreună emisiuni la radio, la un post din Vancouver, Washington. “Vocea Mioriței” era o emisiune de 2-3 ore în limba română și engleză cu știri, muzică și informații. După ce a reușit să își facă un rost în SUA, a aflat că soția sa s-a recăsătorit în România.

Steve Garboni și John Pârva

Regrete

Uitându-se în urmă la decizia de acum aproape 40 de ani, Trifon Garboni are o undă de regret în suflet. “Mi-am pierdut familia. Au rupt contactul cu mine. Copiii au primit ani la rând informații eronate despre mine. Apoi nu am putut să stau la căpătâiul părinților mei când au decedat. Sunt goluri de neumplut”. 

Abia în 1997 s-a întors pentru prima dată în țară. A aflat că fuga sa a încins atmosfera din Bocșa. La Moldova Nouă, soția sa a fost șicanată luni la rând. ”A fost chemată zilnic timp de aproape un an la interogatoriu de către locotonent-colonelul Colojoară, care i-a pus în vedere să își uite soțul, căci nu îl va revedea niciodată. Se plănuise condamnarea mea în lipsă la 10 ani de închisoare”. 

În 97 a vrut să își reînnoiască pașaportul românesc și a aflat că milițienii credeau despre el că se află în Australia, înrolat în Legiunea Străină. Ar fi vrut să revină în țară și înainte de 89, însă i s-a transmis că va ajunge direct după gratii. După 15 ani a avut prima întâlnire cu copiii săi. Nu a înțeles nici până astăzi de ce fosta soție le-a umplut capul de minciuni despre el.

Vrea să lase trecutul în urmă

S-a recăsătorit de două ori, de fiecare dată cu câte o româncă. Pandemia l-a prins în România, dar cu dorința de a pleca cât mai repede înapoi în Bellevue, statul Washington, în apropriere de Seattle. A revenit în țară înainte de pandemie pentru a avea grijă de soacra sa, aflată într-o stare de sănătate precară. 

”Dacă am menționat a treia soție, să nu credeți că am fost un aventurier. Cu prima soție știți ce s-a întâmplat, că nu a mai venit. În februarie 1984 m-am recăsătorit cu o fată de la Sibiu, cu care am stat zi de zi doar opt luni. Apoi s-a mutat la spital. Era însărcinată, și, la un control periodic, a fost diagnosticată cu leucemie. 

I s-a provocat o naștere forțată, copilul a fost ok, l-am luat acasă, dar ea a rămas acolo. Au încercat să îi administreze un tratament dar, din păcate, după un an, exact când băiatul nostru a împlinit un an, ea a murit. Se întâmpla în 1985. Nu m-am mai căsătorit până în anul 2003, iar de atunci sunt cu actuala soție”.

Semnificația visului lănțișorului de aur

Nu și-a cerut dosarul de la CNSAS și nici nu o va face. “Să citesc dosarul mi-ar face doar rău, iar tata m-a încurajat mereu să îmi văd de viață, să las trecutul în urmă. Am avut un lănțișor de aur  la gât când am fugit. Am visat de multe ori că mă întorc în țară și lănțișorul e înfășurat pe un foișor de grăniceri. Am visat asta mult până la Revoluție, după aceea visul s-a oprit. Nu am reușit să îi găsesc interpretarea. Îmi aduc aminte că în apa rece a Dunării, m-am rugat neîncetat să scăpăm cu viață. Am făcut-o. Cineva acolo sus mă iubește”.

Gustul amar

România de astăzi i-a lăsat un gust amar și ar vrea să o părăsească din nou, cât mai repede și să revină în SUA. Are toleranța zero pentru nostalgicii regimului comunist. 

“Niște inculți, obișnuiți doar cu lungimea lanțului până la serviciu și înapoi. Plâng după chefurile din acele vremuri? Niște beții, că nici muzică nu puteau asculta. Venea sectoristul și oprea tot. Ei nu știu ce e aia democrație. Au crezut toți după 89 că democrația înseamnă că fiecare face ce vrea. Dar nu e așa.

Înainte de 89 îți puneau pumnul în gură ca nu cumva să fii deștept. Inteligența nu te lăsa să avansezi dacă nu erai din nomenclatura comunistă. Vremurile de astăzi sunt rodul creației lor din ultimii 30 de ani, când nimeni nu i-a mai oprit. Astăzi oamenii refuză să muncească. Vreau să dau 100 de lei cuiva, să mă ajute câteva ore, dar nu găsesc. Preferă să stea la cârciumă.”

Cât privește recunoașterea fenomenului frontierist de către statul român și al instituțiilor sale abilitate, Trifon Garboni nu își face mari speranțe. 

“Nu cred că statul român va dori vreodată să facă lumină asupra fenomenului frontierist și a comunismului din România. Totul e mușamalizat, iar oamenii sunt indulgenți, trec totul cu vederea. Asta e mentalitatea noastră. Trec decenii și va fi totul uitat. Mulți s-au îmbolnăvit psihic. Așa e românul nostru, amână totul. Se îmbolnăvește și tot nu se duce la doctor să se trateze, dar boala se agravează și e prea târziu”.

În fața casei în care a locuit acum patru decenii

Sursa foto: arhiva personală Steve Garboni

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Frontieriștii

Ultima oră