Într-un interviu acordat cotidianului Le Figaro, scriitorul și politologul Giuliano da Empoli avertizează că Europa se expune unei umiliri istorice în fața unei noi ordini mondiale dominată de lideri autoritari și strategi lipsiți de scrupule. În centrul criticii sale se află președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, pe care o consideră simbolul unei elite tehnocratice incapabile să înțeleagă natura profund politică și ideologică a confruntării cu Donald Trump.
În opinia lui da Empoli, revenirea lui Trump la Casa Albă în 2024 marchează nu doar o ruptură geopolitică, ci și o ofensivă directă împotriva valorilor liberale occidentale. În acest context, liderii europeni care continuă să răspundă cu formule birocratice și compromisuri comerciale riscă să fie marginalizați sau devorați de noii „prădători” ai scenei internaționale. Salvarea Europei, avertizează el, nu va veni din căderea adversarilor, ci din capacitatea Uniunii de a articula un proiect politic coerent, suveran și demn.
Giuliano da Empoli: „Paradoxal, Ursula von der Leyen a devenit simbolul supunerii europene”
INTERVIU – Secvența politică, umilitoare pentru Europa, la care am asistat pe 27 iulie, arată că Ursula von der Leyen pare să ignore faptul că am intrat într-o nouă eră – cea a prădătorilor, analizează scriitorul*. Iar toți liderii care nu înțeleg această transformare sunt condamnați la marginalizare.
*Scriitor și politolog, Giuliano da Empoli predă la Sciences Po Paris. Fost adjunct al primarului din Florența, a fost consilier politic al președintelui Consiliului italian Matteo Renzi. Primul său roman, „Magul Kremlinului”, a fost un fenomen editorial și a câștigat Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze. Cea mai recentă carte a sa, „Ora prădătorilor”, este o relatare crepusculară despre frământările politice și geostrategice actuale.
LE FIGARO – Mulți comentatori au încercat să minimizeze consecințele acordului încheiat între Ursula von der Leyen și Donald Trump, explicând că, în cele din urmă, el ar avea un impact economic redus. Oare, concentrându-ne doar pe dimensiunea economică, nu trecem cu vederea caracterul politic al acestui text și înfrângerea profundă pe care ne-o aduce anunțul tarifelor vamale?
GIULIANO DA EMPOLI – Reducerea acestui acord la o simplă dimensiune economică ar fi o greșeală. Confruntarea cu Trump s-a desfășurat pe două planuri distincte: tehnic și politic. Din punct de vedere tehnic și economic, abordarea sa, deși brutală, se bazează pe ideea că Statele Unite au furnizat lumii – și în special Europei – o serie de „bunuri publice”: securitate militară, dolarul și, mai recent, progresele tehnologice, în special în domeniul digital. În opinia sa, Statele Unite nu obțin beneficii suficiente în schimb. Acest discurs poate fi contestat, deoarece SUA au profitat considerabil de poziția lor dominantă în ultimele decenii și au extras rente importante din aceasta. Cu toate acestea, Trump caută să maximizeze aceste beneficii, exploatând vulnerabilitatea europenilor, care nu dispun de suveranitate militară sau tehnologică. Aceasta este cauza pentru care Trump pornea cu un avantaj evident în negocieri.
Europenii dispun de pârghii, dar nu le activează în mod eficient. Uniunea Europeană a creat un mecanism de coerciție comercială, adesea supranumit „bazooka economic”, menit să-i apere suveranitatea în negocierile comerciale. Acest instrument este, teoretic, unul puternic, însă aplicarea lui rămâne timidă. În acest sens, chiar și pe plan strict economic, rezultatele recentei negocieri conduse de Ursula von der Leyen nu sunt convingătoare. Acest lucru se explică, parțial, prin dorința unor guverne – precum cele ale Germaniei și Italiei – de a încheia un acord cu Trump cu orice preț, chiar și în detrimentul unui rezultat solid. Așadar, bilanțul economic este unul dezamăgitor, dar aceasta nu e decât o parte a problemei.
Trump sprijină în mod explicit forțele național-populiste din Europa, care urmăresc răsturnarea ordinii existente.
Pentru că ofensiva lui Trump nu se limitează la economie. Ea are o dimensiune politică și ideologică majoră, strâns legată de alianța sa cu sectorul tehnologic, care vizează în mod direct sistemul politic european, Uniunea Europeană și majoritatea guvernelor sale. Trump sprijină explicit forțele național-populiste din Europa – am văzut-o în Polonia, în Regatul Unit, în Germania și în alte părți – care urmăresc să răstoarne ordinea stabilită. Discursul său, centrat pe ideea că democrația liberală este depășită, pe primatul forței asupra dreptului și pe instrumentalizarea libertății de exprimare, este profund antagonic față de leadershipul european.
Este, de asemenea, o strategie simbolică: denigrând constant Europa, Trump o folosește și în scop intern. Se adresează propriului electorat, asociind Europa cu „vechile elite” americane – fie ele democrate sau republicane – pe care încearcă să le discrediteze. Aceste elite, istoric apropiate de Europa, sunt țintele sale privilegiate. Umilind Europa, Trump își consolidează imaginea de lider care rupe cu acest establishment, pe care îl consideră corupt și ostil voinței populare.
Acest acord arată că am intrat în era prădătorilor și că liderii care nu sunt prădători, precum președinta Comisiei, sunt condamnați să fie devorați, marginalizați?
Liderii care ignoră natura politică și ideologică a provocării reprezentate de figuri precum Trump riscă, într-adevăr, să fie devorați. În timpul recentei sale întâlniri cu Trump, marcată de imagini umilitoare – cum ar fi vizita la castelul acestuia din Scoția, după o partidă de golf –, Ursula von der Leyen a oferit un spectacol jalnic, întruchiparea unei elite europene care, confruntată cu o ofensivă politică și ideologică, nici măcar nu își dă seama ce este în joc.
Demnitatea, deși greu de cuantificat, este esențială în politică. Dacă Europa o pierde, ea se slăbește, chiar și în chestiunile tehnice.Giuliano da Empoli
Nu este vorba doar de responsabilitatea ei personală: majoritatea guvernelor naționale, în special Germania și Italia, au presat pentru încheierea unui acord cu orice preț. Însă trebuie înțeles că provocarea lansată de Trump se joacă și pe un plan simbolic. Ignorând această dimensiune, Ursula von der Leyen a devenit, paradoxal, simbolul supunerii europene. O Europă care nu îndrăznește să-și afirme propria viziune în fața modelului neo-imperial al lui Trump, care bâlbâie rușinos câteva replici în fața neadevărurilor presărate în discursul său, care refuză să se opună pornirilor autoritare – chiar cleptocratice – ale președintelui american, se expune unei umiliri de durată.
Contrar a ceea ce cred tehnocrații, politica nu se reduce la cifre. Demnitatea, deși greu de măsurat, este esențială în politică. Dacă Europa o pierde, ea slăbește – chiar și în dosarele strict tehnice.
În cartea dumneavoastră explicați că prădătorii, asemenea lui Cesare Borgia, caută să provoace stupoare pentru a putea apoi negocia în avantajul lor. Este această secvență un moment „borgian”?
Trăim un moment în care vechile reguli ale legitimității s-au prăbușit, asemenea epocii lui Machiavelli și Cesare Borgia, când instituțiile republicilor italiene renascentiste se dezintegrau. Astăzi, o parte tot mai mare a electoratului, atât în Statele Unite, cât și în Europa, percepe legile, instituțiile și chiar anumite proceduri ale democrației reprezentative drept obstacole sau chiar „înșelătorii” în slujba elitelor.
Această frustrare – alimentată de preocupări precum scăderea puterii de cumpărare, imigrația sau insecuritatea – oferă un avantaj semnificativ „prădătorilor” politici. Aceștia promit soluții concrete, rupând regulile stabilite, inclusiv – uneori – statul de drept. Primul lor conflict este adesea cu judecătorii sau cu cei care apără aceste reguli.
În fața lor, ceea ce eu numesc „partidul avocaților” – tehnocrații europeni sau juriștii democrați din Statele Unite – se limitează la apărarea formelor, fără a răspunde provocării politice. Or, o democrație se bazează pe reguli, dar dacă aceste reguli nu sunt susținute de o viziune politică puternică, ele își pierd legitimitatea. Prădătorii, promițând rezultate imediate, exploatează această slăbiciune.
Putem imagina că, în cele din urmă, prădătorii se devorează între ei, așa cum s-a întâmplat în ruptura dintre Trump și Musk?
În ciuda succeselor sale aparente, Trump poate deveni rapid victima propriilor excese, asemenea unui bumerang care i se întoarce direct în față. Totuși, a aștepta autodistrugerea lui ar fi o eroare strategică. În 2020, Trump a fost învins, dar nu pe terenul politic: nu a apărut niciun contra-discurs puternic care să-i contracareze argumentele. Rezultatul? A revenit în 2024, mai puternic ca niciodată. Dacă Europa nu își dezvoltă un răspuns politic și ideologic, alți prădători îi vor înlocui pe cei care se prăbușesc. Salvarea nu va veni din autodistrugerea acestora, ci din capacitatea de a-i înfrunta pe teren politic.
Cu toate acestea, Trump are puțini adversari pe măsură. În Statele Unite, democrații, fideli posturii lor de „avocați”, mizează pe justiție pentru a-l opri, ceea ce este iluzoriu în fața unei provocări politice. În Europa, lideri precum Emmanuel Macron încearcă, din când în când, să se facă auziți cu o voce diferită, trimițând semnale de rezistență, dar rămân izolați. În afara Occidentului, apar forme de opoziție. De exemplu, în Brazilia, autoritățile se opun ferm lui Trump și unor figuri precum Elon Musk, în special în privința reglementării platformelor digitale. Curtea Supremă, care a suspendat temporar platforma X a lui Musk în Brazilia, l-a forțat pe acesta să capituleze. Conflictul în desfășurare, care include amenințări cu tarife vamale masive asupra produselor braziliene, arată că nu toată lumea este dispusă să se supună dictatelor lui Trump – nici măcar cei care pornesc de pe poziții mult mai slabe decât ale noastre.
Autonomia strategică – fie ea militară, digitală sau comercială – este posibilă doar la scară europeană. Giuliano da Empoli
Însă nu cumva chiar principiul Uniunii Europene cu 27 de membri își arată limitele în fața acestei ofensive?
Uniunea Europeană a fost concepută ca un vehicul al suveranității colective, care să le permită statelor membre să își apere interesele într-o lume globalizată. Euro, de pildă, oferă o stabilitate monetară pe care niciun stat n-ar fi putut-o menține singur în fața speculațiilor. Imaginați-vă cum ar arăta azi francul francez, cu actualul nivel al datoriei și al deficitului: ar fi ținta unor atacuri speculative masive. Autonomia strategică – fie ea militară, digitală sau comercială – nu este posibilă decât la nivel european.
Asta fiind spus, unele țări precum Germania și Italia, marcate de o suveranitate limitată după al Doilea Război Mondial, nu au aceeași sensibilitate față de acest subiect precum Franța, unde suveranitatea rămâne o preocupare centrală. Dacă UE cu 27 de membri nu reușește să acționeze unitar, este posibil ca unele coaliții mai restrânse de state să preia inițiativa, așa cum se întâmplă deja în anumite domenii. Este o chestiune crucială pentru viitorul Europei: va fi capabilă să manifeste o suveranitate colectivă sau va trebui să mizeze pe alianțe mai restrânse pentru a progresa?
Prădătorii – fie ei politici, precum Trump, fie proveniți din sectorul tehnologic, precum Elon Musk – au un potențial de autodistrugere considerabil. Trump, de exemplu, traversează în prezent o perioadă favorabilă pe plan internațional, cu acorduri rapide încheiate cu Japonia, Uniunea Europeană și Coreea. Cu toate acestea, în interiorul Statelor Unite, scandaluri precum cel legat de Jeffrey Epstein îi fragilizează baza electorală, extrem de sensibilă la astfel de subiecte.
Dacă Europa nu dezvoltă un răspuns politic și ideologic, alți prădători îi vor înlocui pe cei care se prăbușesc. Giuliano da Empoli
În ciuda succeselor sale aparente, Trump poate deveni rapid victima propriilor excese, asemenea unui bumerang care i se întoarce direct în față. Totuși, a aștepta autodistrugerea lui ar fi o eroare strategică. În 2020, Trump a fost învins, dar nu pe terenul politic: nu a apărut niciun contra-discurs puternic care să-i contracareze argumentele. Rezultatul? A revenit în 2024, mai puternic ca niciodată. Dacă Europa nu își dezvoltă un răspuns politic și ideologic, alți prădători îi vor înlocui pe cei care se prăbușesc. Salvarea nu va veni din autodistrugerea acestora, ci din capacitatea de a-i înfrunta pe teren politic.
Cu toate acestea, Trump are puțini adversari pe măsură. În Statele Unite, democrații, fideli posturii lor de „avocați”, mizează pe justiție pentru a-l opri, ceea ce este iluzoriu în fața unei provocări politice. În Europa, lideri precum Emmanuel Macron încearcă, din când în când, să se facă auziți cu o voce diferită, trimițând semnale de rezistență, dar rămân izolați. În afara Occidentului, apar forme de opoziție. De exemplu, în Brazilia, autoritățile se opun ferm lui Trump și unor figuri precum Elon Musk, în special în privința reglementării platformelor digitale. Curtea Supremă, care a suspendat temporar platforma X a lui Musk în Brazilia, l-a forțat pe acesta să capituleze. Conflictul în desfășurare, care include amenințări cu tarife vamale masive asupra produselor braziliene, arată că nu toată lumea este dispusă să se supună dictatelor lui Trump – nici măcar cei care pornesc de pe poziții mult mai slabe decât ale noastre.
Autonomia strategică – fie ea militară, digitală sau comercială – este posibilă doar la scară europeană. Giuliano da Empoli
Însă nu cumva chiar principiul Uniunii Europene cu 27 de membri își arată limitele în fața acestei ofensive?
Uniunea Europeană a fost concepută ca un vehicul al suveranității colective, care să le permită statelor membre să își apere interesele într-o lume globalizată. Euro, de pildă, oferă o stabilitate monetară pe care niciun stat n-ar fi putut-o menține singur în fața speculațiilor. Imaginați-vă cum ar arăta azi francul francez, cu actualul nivel al datoriei și al deficitului: ar fi ținta unor atacuri speculative masive. Autonomia strategică – fie ea militară, digitală sau comercială – nu este posibilă decât la nivel european.
Asta fiind spus, unele țări precum Germania și Italia, marcate de o suveranitate limitată după al Doilea Război Mondial, nu au aceeași sensibilitate față de acest subiect precum Franța, unde suveranitatea rămâne o preocupare centrală. Dacă UE cu 27 de membri nu reușește să acționeze unitar, este posibil ca unele coaliții mai restrânse de state să preia inițiativa, așa cum se întâmplă deja în anumite domenii. Este o chestiune crucială pentru viitorul Europei: va fi capabilă să manifeste o suveranitate colectivă sau va trebui să mizeze pe alianțe mai restrânse pentru a progresa?.
