Sfârșitul politic al lui Emmanuel Macron nu este doar o problemă a Franței și nici o simplă dramă de palat. Este radiografia unei puteri care s-a vrut rațională, modernă și „europeană”, dar care a sfârșit izolată, disprețuită și incapabilă să mai guverneze. Macron a fost prezentat ani la rând drept modelul liderului lucid, tehnocrat, salvator al democrației liberale. Astăzi, același sistem care l-a construit îl dezbracă fără milă de aură și îl aruncă la coș ca pe un experiment ratat.
Această analiză pornește de la o cronică publicată în Le Figaro, dedicată volumului Néron à l’Élysée, în care doi jurnaliști francezi care l-au susținut inițial pe Macron – Nicolas Domenach și Maurice Szafran – formulează un rechizitoriu nemilos și minuțios la adresa celui de-al doilea mandat prezidențial și schițează portretul unui șef de stat cu un narcisism patologic. Arta de a distruge un om pentru a salva un sistem?
Prăbușirea lui Macron este relevantă nu prin detaliile strict franceze, ci prin mecanism. Vedem cum o elită politică și mediatică creează un lider aproape din nimic, îl încarcă simbolic cu sensuri grandioase, apoi îl sacrifică pentru a salva ideologia care a eșuat. Macron devine astfel nu cauza, ci simptomul: produsul unui centrism gol de convingeri, rupt de societate, obsedat de control și alergic la contradicție. Ceea ce se destramă nu este doar un mandat prezidențial, ci o întreagă concepție despre putere și guvernare care a dominat Europa ultimului deceniu.
„Lingușit, abandonat, linșat.” Această regulă de aur a vieții politice (și a puterii, în general) pare astăzi epitaful perfect pentru un Emmanuel Macron aflat la final de domnie. Jurnaliștii, intelectualii și consilierii care i-au netezit drumul spre putere „lui Jupiter” în 2017 se întorc acum, fără menajamente, împotriva lui, din momentul în care și-a pierdut fulgerul și trăiește retras, impotent politic, la Palatul Élysée.
Cartea lui Domenach și Szafran este cea mai frapantă ilustrare a acestui fenomen. Este, probabil, cel mai dur și mai crud rechizitoriu scris până acum despre macronism și iluziile sale. Actualul locatar al Élysée-ului este comparat cu împăratul psihopat și piroman rămas în istorie drept unul dintre cei mai detestați conducători ai Romei, așa cum Emmanuel Macron ar fi fost, potrivit unor voci citate, „cel mai prost președinte al celei de-a V-a Republici”. „Nero nu se putea desprinde de spectacolul amețitor al flăcărilor care mistuiau Roma, așa cum Macron se entuziasma transformând în cenușă forțele politice, inclusiv pe ale sale.”
Don Juan-ul politic
Dacă vreun președinte a stârnit atâta ostilitate, inclusiv din partea foștilor săi susținători, este pentru că niciunul înaintea lui nu a folosit seducția într-un asemenea grad pentru a atrage de partea sa forțele risipite ale progresismului. Un adevărat „Don Juan” politic, care a lăsat în urmă, fără remușcări, o mulțime de inimi frânte. Fermecați de liderul care cânta „Progres! Europa! Unitate!”, mulți l-au urmat ca niște somnambuli.
„Suntem cu atât mai duri cu cât l-am iubit”, recunosc cei doi jurnaliști. Este adevărat – și nu sunt primii îndrăgostiți dezamăgiți care se întorc împotriva propriei creații. La urma urmei, doar proștii nu-și schimbă niciodată părerea.
Cei care l-au susținut se simt trădați nu pentru că Macron ar fi devenit altceva, ci pentru că a fost exact ceea ce era de la început: un lider fără rădăcini, fără loialități, fără limite. Un Don Juan politic care a folosit oamenii și i-a abandonat la primul semn de risc.
„La început m-au luat drept un geniu, apoi drept un geniu puțin nebun, iar mai târziu mă vor lua drept un nebun.” Emmanuel Macron
Două „păcate originare” stau la baza dezastrului: realegerea din 2022, obținută fără o campanie reală, cu un președinte obsedat de războiul din Ucraina și absent din dezbaterea internă, lăsând francezilor impresia că li s-a furat un moment democratic esențial; și dizolvarea Parlamentului în 2024 – un eșec și mai grav, un capriciu inexplicabil, un suicid politic fără precedent, explicabil doar prin psihologia particulară a președintelui francez.
Un „pervers narcisic”?
Emmanuel Macron însuși ar fi rostit fraza devenită profetică despre propriul destin. Autorii cartii îndrăznesc să meargă mai departe, pe terenul analizei psihologice. Până la urmă, nu este o erezie: fie că vorbim despre Donald Trump și megalomania sa, fie despre Macron și narcisismul său, dimensiunea psihologică este adesea cheia pentru a înțelege comportamentul marilor lideri.
Ceea ce este remarcabil este că ceea ce altădată era respins drept conspiraționism – ideea unor „derapaje psihice” ale președintelui – este astăzi discutat inclusiv de reprezentanți ai taberei considerate rezonabile. Analistul franez Alain Minc, fost susținător fervent al lui Macron, se întreabă public dacă nu cumva avem de-a face cu un narcisism patologic aflat în fază depresivă.
Sociologul Gérald Bronner, la rândul său, evocă un lider cu deficiențe de „metacogniție”, adică incapacitatea de a anticipa reacțiile pe care le provoacă în societate. Autorii cărții ajung chiar să consulte psihologi cu privire la sănătatea mintală a președintelui; unul dintre aceștia vorbește explicit despre un sindrom de „pervers narcisic”.
Un lider incapabil să-si aleaga cercul de persoane apropiate
Un asemenea narcisism îl face incapabil să se înconjoare de personalități puternice. Considerat „cel mai prost director de resurse umane”, Macron a eliminat sistematic orice figură care i-ar fi putut face umbră, inclusiv propriii prim-miniștri. Spre deosebire de liderii care au știut să împartă simbolic puterea, el și-a însușit obsesiv întreaga dimensiune verticală și memorială a domniei sale.
În cele din urmă, lipsa unor convingeri solide transpare în comportamentul lui de tip „și-una, și-alta”, devenit insuportabil. Tehnocratul supranumit cândva „Mozart al economiei” s-a dovedit surprinzător de indiferent față de dezechilibrele bugetare. O conversație inedită cu ministrul finanțelor relevă avertismente clare ignorate complet de președinte.
Un sistem care încearcă să se salveze sacrificând omul
Partea cea mai ipocrită a acestui rechizitoriu nu este critica lui Macron, ci tentativa de a-l izola drept un simplu „accident”. Ca și cum eșecul ar fi exclusiv personal, nu structural. Ca și cum ideologia care l-a produs – progresismul elitist, rupt de societate și alergic la suveranitate – ar putea continua nestingherită cu un alt chip, mai calm și mai prezentabil.
Pentru publicul român, lecția este limpede: problema nu este doar liderul, ci mecanismul care îl produce, îl protejează și apoi îl sacrifică. Demonizarea finală a lui Macron nu este un act de luciditate, ci o operațiune de salvare a sistemului care l-a creat.
Macron nu este o anomalie. Este produsul logic al unei epoci politice care confundă managementul cu guvernarea, imaginea cu legitimitatea și Europa cu o ideologie închisă. Iar sfârșitul său nu anunță o schimbare reală, ci doar o nouă încercare de a reambala același eșec sub alt nume.
