MOTTO:
Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco
În 1985 aveam 24 de ani și eram student la Drept, viața mi se părea nesfârșită, ca și tinerețea, de altfel. Atunci, am citit întâia oară Alexis Zorba[1], după ce văzusem filmul inspirat de romanul cretanului Nikos Kazantzakis. După patru decenii, răsfoiesc din nou cartea care a însemnat atât de mult în devenirea mea. Sunt năpădit de emoții, mai ales când zăresc expresiile ori pasajele subliniate de mine cu creionul, obicei păstrat și azi. Mă opresc asupra lor și-mi dau seama că ele mi-au marcat felul de a fi și de a privi lumea, cum s-a întâmplat și cu alte idei descoperite în creațiile altor condeieri de anvergură universală. Dar atunci nu mi-am dat seama, ci târziu, spre deplina maturitate.
Bunăoară, la un moment dat, Zorba povestește că „într-o dimineaţă, bunul Dumnezeu s-a trezit cătrănit de tot. «Ce soi de Dumnezeu oi mai fi şi eu? N-am nici măcar un om care să mă tămâieze sau să jure pe numele meu şi să mai treacă vremea! M-am săturat să tot trăiesc de unul singur ca o cucuvea bătrână!» Scuipă în palme, îşi suflecă mânecile, îşi pune ochelarii, ia un bulgăre de pământ, scuipă deasupra, să-l facă lut moale, îl frământă bine, aşa cum se cuvine, plămădeşte din el un omuleţ şi-l pune la soare. După şapte zile, îl scoate de-acolo. Era copt. Bunul Dumnezeu se uită la el şi-l pufneşte râsul: «Să mă ia dracu', zise el, dacă ăsta nu e-un porc aşezat pe labele din spate! Nu-i defel ce-am vrut eu să fac. Am sfeclit-o! » Îl apucă de pielea gâtului şi-i arde un picior. «Hai, cară-te! Întinde-o! N-ai decât să faci alţi purceluşi acum, al tău e pământul. Dă-i drumul! Un, doi, înainte marş!» Dar, să-mi fie cu iertare, nu era defel un porc. Purta o pălărie moale, o haină aruncată într-o doară pe umeri, un pantalon cu dungă şi nişte papuci cu ciucuri roşii. Şi mai avea la cingătoare – Diavolul trebuie că i l-a dat, cu siguranţă – un pumnal bine ascuţit pe care stătea scris: «Te aranjez eu!» Era omul. Bunul Dumnezeu i-a întins mâna să i-o sărute, dar omul şi-a răsucit mustaţa şi a zis: «Hai, moşulică, dă-te la o parte, că vreau să trec!».”
Așa că am repetat și eu îndestul: „Nu, nu cred în nimic. Dac-aş crede în om, ar însemna să cred şi-n Dumnezeu, să cred şi-n Diavol. Şi-ar fi mare dandana. Lucrurile s-ar încurca atunci, jupâne, şi mi-ar căşuna o groază de belele.”
Iar dialogul ce urmează m-a îndepărtat și mai tare în pornirea-mi mizantropică:
„- Omul e-o brută! Strigă el lovind furios pietricelele cu ciomagul. O mare brută. Măria-ta nu ştie, după cât se pare totul a fost uşor pentru tine, dar întreabă-mă pe mine. O brută, m-auzi? Eşti rău cu el: te respectă şi-ţi ştie de frică. Eşti bun cu el: îţi scoate ochii. Păstrează distanţa, jupâne, nu le da oamenilor prea mult nas, nu te-apuca să le spui că sunt toţi egali, că avem toţi aceleaşi drepturi. De îndată îţi vor călca în picioare drepturile tale, îţi vor fura pâinea şi te vor lăsa să crapi de foame. Păstrează distanţa, jupâne, în interesul tău o spun!
- Tu nu crezi, aşadar, în nimic? am strigat exasperat.
- Nu, nu cred în nimic, de câte ori să-ţi mai spun? Nu cred în nimic şi în nimeni; numai în Zorba. Nu pentru că Zorba ar fi mai bun ca alţii, nici vorbă de-aşa ceva! O brută şi el. Dar cred în Zorba pentru că e singurul pe care-l am sub stăpânirea mea, singurul pe care-l cunosc; toţi ceilalţi, nişte năluci. Cu ochii lui văd, cu urechile lui aud, cu maţele lui mistui.Toţi ceilalţi, îţi spun, nişte năluci. Când o să mor eu, totul o să moară, întreaga lume zorbească se va nărui!
- Vorbeşti cu un egoism! am zis eu sarcastic.
- N-am ce-i face, jupâne! Asta e: ce e în guşă şi-n căpuşă! Sunt Zorba, vorbesc ca Zorba!
N-am mai scos o vorbă. Simţeam cuvintele lui Zorba ca pe nişte lovituri de bici. Îl admiram că e capabil de atâta tărie, că-i poate dispreţui în asemenea hal pe oameni şi în acelaşi timp ca are o asemenea poftă să trăiască şi să lucreze cu ei. Eu, sau aş fi devenit un ascet, sau i-aş fi împodobit pe oameni cu pene false spre a-i putea suporta.”
Abia astăzi, la amurg, conștientizez înrâurirea învățăturii kazantzakisiene asupra mea. Fiindcă, în acești patruzeci de ani n-am făcut altceva decât să-mi privesc de la depărtare semenii, să-i țin la o distanță convenabilă mie, cât să nu-mi perturbe respirația de zi cu zi. Asta nu înseamnă că nu mi-am deschis ușile pentru ființele ce-mi sunt încă alături. Fără excese, însă! Nu-i da omului ceea ce nu merită și nu investi sentimental aiurea, dacă nu vrei să suferi în plus!
Altcumva, am ales simplitatea în vacarmul din jur, călăuzit de un fragment exemplar din romanul cu pricina: „Am rămas amândoi tăcuţi lângă soba de tuci până noaptea târziu. Simţeam din nou ce lucru simplu şi cumpătat e fericirea: un păhărel de vin, o castană, o amărâtă de sobă, freamătul mării. Atât şi nimic mai mult. Şi, pentru a simţi că în asta constă fericirea, nu trebuie decât o inimă simplă şi cumpătată.”
Of, însă cât de dificil e să-ți păstrezi inima simplă și cumpătată, îndeosebi când ai ales să faci ecarisaj penal ori să lupți cu statul din banca avocatului… M-a ajutat Dumnezeu și nu mi-am stâlcit sufletul , nu mi l-am amanetat în schimbul vreunei tinichele strălucitoare!
*
Influențat de paginile înghițite lacom, am început să cercetez cu suspiciune instituția căsătoriei, pe care o voiam amânată până mă voi așeza strașnic în profesie. Ce motive m-ar fi îndemnat să mă grăbesc, de vreme ce îndreptarul meu de viață nu lăsa loc vreunui echivoc? Rumegați nițel dialogurile de mai jos și-mi veți da dreptate!
„-De câte ori ai fost însurat, Zorba? L-am întrebat din nou.
Tresări. De data asta auzise şi, făcând o mişcare cu laba lui groasă, răspunse:
- Oh, ce ţi-a venit acum? La urma urmei, sunt bărbat. Am făcut şi eu Marea Prostie. Aşa numesc eu însurătoarea. Să mă ierte toţi oamenii căsătoriţi. Am făcut, aşadar, Marea Prostie, m-am însurat.
- Bun, dar de câte ori? Zorba se scărpină nervos pe gât. Reflectă o clipă.
- De câte ori? făcu el în cele din urmă. Cinstit, o dată, o dată pentru totdeauna. Pe jumătate cinstit, de două ori. Nelegiuit, de o mie, de două mii, de trei mii de ori! Cum ai vrea să ţiu socoteala?
- Povesteşte un pic, Zorba! Mâine e duminică, ne bărbierim, ne punem hainele de sărbătoare şi mergem la tuşa Bubulina. N-avem nicio treabă, aşa că ne putem culca mai târziu în seară asta. Povesteşte!
- Ce să povestesc? Astea nu-s lucruri de povestit, jupâne! Căsătoriile consfinţite prin lege n-au niciun gust, mâncare fără sare. Ce să povestesc? Că îmbrăţişarea n-are niciun haz când te privesc sfinţii de pe icoane şi-ţi dau binecuvântarea? La noi în sat e-o vorbă: «Numai carnea furată are gust». Nevasta, asta nu-i carne furată. Acu', căsătoriile nelegiuite, cum să le mai ţii minte? Cocoşii parcă ţin socoteală? Spune şi tu! Cu toate astea, când eram tânăr, aveam trăsnaia să iau câte-o şuviţă de păr de la fiecare muiere cu care mă culcam. Pe-atunci purtam totdeauna foarfecele la mine. Şi când mă duceam la biserică, aveam foarfecele în buzunar! Bărbaţi suntem, nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla, aşa-i? Aveam dar o adevărată colecţie de şuviţe: negre, blonde, castanii, uneori şi cu fire albe. Atâtea am strâns că am umplut cu ele o pernă. Da, o pernă, şi-o puneam sub cap să dorm; da’ numai iarna, vara mă încingea. Apoi, după câtăva vreme, mi s-a făcut greaţă: a început să pută, aşa că i-am dat foc.
Pe Zorba îl pufni râsul:
- Era, cum s-ar zice, registrul meu de socoteli, jupâne, spuse el. Şi-a pierit în flăcări. Eram sătul până-n gât. Credeam că n-o să mai ţină, dar când am văzut că nu se isprăveşte, am aruncat foarfecele.
- Şi căsătoriile pe jumătate cinstite, Zorba?
- Ei! Astea, ce să zic, nu-s lipsite de farmec, răspunse el rânjind. Ah! Muierile slave! Ce libertate! Niciun fel de «Unde-ai fost? De ce-ai întârziat? Unde-ai dormit?» Nu te întreabă nimic şi nu le întrebi nimic. Libertate, ce mai încolo-încoace!
Întinse mâna, apucă paharul, îl goli, coji o castană. Mesteca în timp ce vorbea.
- Era una care se numea Sofinka, alta Nuşa. Pe Sofinka am cunoscut-o într-un târg mărişor de lângă Novorosisk. Era iarnă, zăpadă multă, mă duceam să caut de lucru într-o mină şi, trecând prin satul acela, m-am oprit. Era zi de târg şi, din toate satele învecinate, muieri şi bărbaţi porniseră la drum să cumpere şi să vândă. O foamete cumplită, un frig de crăpau pietrele, oamenii vindeau tot ce aveau, până şi icoanele de pe pereţi, să poată cumpăra pâine. Mă învârteam şi eu prin târg, când zării o ţărăncuţă sărind dintr-o şaretă, un drac de fată, înaltă de doi metri, cu nişte ochi albaştri ca marea şi cu nişte şolduri… o mânzoaică! Am rămas cu gura căscată. «Ei, sărmane Zorba, mi-am zis, eşti pierdut!» M-am luat pe urmele paşilor ei. Şi o sorbeam din ochi… nu era chip să mă potolesc! Trebuia să-i vezi bucile, care se legănau ca nişte clopote de Paşti. «Unde-ai pornit să cauţi mine, prăpăditule! îmi ziceam. Ai greşit drumu’, om nehotărât ce eşti! Iată adevărata mină: vâră-te în ea şi străpunge galerii!» Fata se opreşte, se tocmeşte, cumpără o grămăjoară de lemne, o ridică – ce braţe, Dumnezeule Doamne! - și-o zvârle în şaretă. Cumpără puţină pâine şi vreo cinci-şase peşti afumaţi. «Câte parale? întreabă ea – Atât…» îşi desface cercelul de aur să plătească. Cum n-avea bani, trebuia să-și dea cercelul. Atunci, am simţit că mă loveşte damblaua. Să laşi o muiere să-şi dea cerceii, podoabele, săpunul de toaletă, sticluţa de parfum… Dacă-şi dă toate astea, lumea e pierdută! E ca şi cum ai smulge penele unui păun. Ai avea inimă să smulgi penele unui păun? În ruptul capului! Nu, nu, câtă vreme Zorba e-n viaţă, mi-am zis, aşa ceva n-o să se întâmple. Mi-am desfăcut punga şi am plătit. Era pe vremea când rublele ajunseseră nişte petice de hârtie. Cu o sută de drahme cumpărai un catâr, şi cu zece, o muiere. Plătesc dar. Codana se întoarce şi mă măsoară cu coada ochiului. Îmi ia mâna să mi-o sărute. Da’ eu mi-o trag înapoi. Cum adică, mă lua drept un moşneag? «Spasiva! Spasiva!» mi-a strigat; asta înseamnă: Mulţumesc! Mulţumesc! Şi iacăt-o dintr-un salt în şaretă; apucă hăţurile şi ridică biciul. «Zorba, mi-am zis atunci, ia seama, băieţaş, că-ţi scapă de sub nas!» Dintr-o săritură am fost în şaretă, lângă ea. Fata n-a zis nimic. Nici nu s-a întors să se uite la mine. Un bici calului şi iată-ne plecaţi. Pe drum, a priceput că vreau să-mi fie muiere. Bălmăjeam şi eu trei cuvinte pe ruseşte, dar pentru treburi de-acest fel nu-i nevoie de vorbă multă. Ne vorbeam cu ochii, cu mâinile, cu genunchii. Pe scurt, ajungem în sat şi ne oprim în faţa unei izbe. Coborâm. Cu o lovitură de umăr, fata deschide poarta şi intrăm.Descărcăm lemnele în curte, luăm peştii şi pâinea şi intrăm în cameră. Se afla acolo o bătrânică aşezată lângă vatra stinsă. Dârdâia. Era înfofolită în nişte saci, cârpe, piei de oaie, dar dârdâia. Era un frig din ăla de crăpau pietrele, pe cinstea mea! M-am aplecat, am vârât un braţ zdravăn de lemne în vatră şi-am aprins focul. Bătrânica se uita la mine zâmbind. Îi spusese fiică-sa ceva, dar n-am priceput o boabă. Am aprins focul, bătrâna s-a încălzit şi a început să prindă un pic de viaţă. Între timp, fata punea masa. Aduce un strop de vodcă şi-l bem. Aprinde samovarul, face ceaiul, mâncăm, dându-i şi bătrânei partea ei. După asta, face iute patul, pune albituri curate, aprinde candela din faţa icoanei Sfintei Fecioare şi-şi face de trei ori semnul crucii. Apoi, mă cheamă printr-un gest; îngenunchem în faţa băbuţei şi îi pupăm mâna. Ea îşi pune mâinile scheletice deasupra capetelor noastre, murmurând ceva. Se vede treaba că ne dădea binecuvântarea. «Spasiva! Spasiva!» am răcnit eu, şi, dintr-un salt, iată-mă-n pat cu fetişcana. Zorba se opri. Înălţă capul şi privi în depărtare, în direcţia mării.
- O chema Sofinka… zise el nu mult după aceea şi se cufundă din nou în tăcere.
- Atunci? Am întrebat eu nerăbdător, atunci?
- Niciun fel de «atunci»! Ce obicei ai, jupâne, cu «atunci»-urile şi cu «de ce» -urile astea! Sunt lucruri care nu se povestesc, vezi bine! Muierea e-un izvor proaspăt; te apleci, îi vezi chipul şi bei, şi bei, până-ţi pârâie oasele. După aia vine un altul, care moare şi el de sete; se apleacă, îi vede chipul şi bea. Şi după aia altul… Muierea e-un izvor, te-asigur.
- Şi după aceea ai plecat?
- Ce-ai fi vrut să fac? E-un izvor, nu spusei? Şi eu sunt un trecător: mi-am văzut de drum. Am rămas cu ea trei luni. Dar la capătul celor trei luni mi-am adus aminte că plecasem în căutarea unei mine. «Sofinka, i-am zis într-o dimineaţă, eu am o treabă, trebuie să plec.
- Bine, zise Sofinka, du-te. Te-aştept o lună şi, dacă nu te-ntorci după o lună, sunt liberă. Şi tu la fel, Dumnezeu să te-ajute!» Şi-am plecat.
- Şi după o lună te-ai întors…
- Că prost mai eşti, jupâne, să-mi fie cu iertare? strigă Zorba. Cum să mă-ntorc? Da’ ce, te lasă putorile-n pace? Zece zile după aia, în Kuban, am întâlnit-o pe Nuşa.”
