Și am cercetat din altă perspectivă femeia, una inedita și contrară celei intuite de mintea-mi crudă… Noroc că mișcările feministe nu apăruseră, altminteri ar fi ars cartea și l-ar fi interzis pe scriitorul reprezentativ al Balcaniei!
„-Muierea, Doamne iartă-mă! Da’ de câte ori trebuie să ţi-o mai spun? Muierea e-o poveste fără sfârşit. Deocamdată, tu eşti ca unul dintre cocoşii ăia tineri care calcă găinile în doi timpi şi trei mişcări şi-apoi se umflă-n pene, se urcă pe grămada de gunoi şi încep să chirăie şi să se fudulească. Nu la găină se uită, ci la creasta lor. Aşa că ce pot ei să înţeleagă din dragoste? Absolut nimic.
Scuipă pe jos dispreţuitor. Apoi, întoarse capul; nu mai voia să mă vadă.
- Atunci, Zorba? Am întrebat iarăşi. Şi Nuşa?
Zorba, cu privirea pierdută în depărtări, către mare:
- Într-o seară, răspunse el, întorcându-mă acasă, n-am mai găsit-o. O ştersese cu un militar chipeş care sosise în sat de câteva zile. S-a isprăvit! Am simţit că mi se rupe inima-n două. Dar s-a lipit foarte iute la loc, ticăloasa. Ai văzut desigur pânze din acelea peticite cu bucăţi roşii, galbene, negre, cusute cu sfoară groasă şi pe care nu le mai rup nici ăle mai grozave furtuni? Aşa e şi inima mea. Mii şi mii de găuri, mii şi mii de bucăţele: nu se mai teme de nimic!
- Şi nu ţi-a fost ciudă pe Nuşa, Zorba?
- De ce să-mi fie ciudă? Poţi să zici ce-oi vrea, muierea e altceva, nu-i făptură omenească. De ce să-mi fie ciudă pe ea? Muierea e ceva de neînţeles, şi toate legile statului şi ale religiei greşesc. N-ar trebui să trateze muierea aşa cum o tratează, nu! Sunt prea aspre, jupâne, prea nedrepte! Dac-ar fi să fac eu legile, nu le-aş face la fel pentru bărbaţi şi pentru muieri. Zece, o sută, o mie de porunci pentru bărbat. Bărbatu-i bărbat, vorba aia, poate să le îndure. Dar niciuna pentru muiere. Pentru că, de câte ori să ţi-o repet, jupâne? Muierea e-o făptură slabă. În sănătatea Nuşei, jupâne! În sănătatea muierii! Şi ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune, nouă, bărbaţilor! Dădu paharul pe gât, ridică braţul şi-l lăsă brusc să cadă, de parcă ar fi ţinut o secure.
- Să ne dea înţelepciune, repetă el, sau să ne facă o operaţie. Altfel, te rog să mă crezi: s-a zis cu noi!”
Curând, m-am întrebat revoltat: „Cine oare a creat acest labirint al nesiguranţei, acest templu al trufiei, acest ulcior cu păcate, acest ogor semănat cu mii de vicleşuguri, această poartă a iadului, acest coş plin până la refuz de şiretlicuri, această otravă care aduce cu mierea, acest lanţ care-i ţine pe muritori înlănţuiţi de pământ: femeia?”
Și m-am trezit deschizându-mi-se ușa sprea beatitudinea trupească… „Dacă o muiere se culcă singură-singurică, e vina noastră, a bărbaţilor. Toţi va trebui să dăm socoteală în ziua judecăţii de apoi. Dumnezeu iartă toate păcatele, după cum ţi-am zis, e cu buretele în mână, dar păcatul ăsta nu-l iartă. Vai de bărbatul care se poate culca cu o muiere şi care n-o face, jupâne! Vai de muierea care se poate culca cu un bărbat şi care n-o face! Aminteşte-ţi ce spunea hogea. Tăcu pentru o clipă şi, brusc:
- Când moare un om, se poate întoarce pe pământ sub altă formă? întrebă el.
- Nu cred, Zorba.
- Nici eu. Dar dacă ar putea, atunci oamenii ăştia de care-ţi vorbesc, cei care au refuzat să servească, să le zicem dezertori ai dragostei, s-ar întoarce pe pământ, ştii cum? În chip de catâri!
Tăcu din nou şi reflectă. Deodată îi sclipiră ochii în cap.
- Cine ştie, zise el, excitat de găselniţă, poate că toţi catârii pe care-i vedem azi în lume sunt oamenii aceia, molâii, care în timpul vieţii au fost bărbaţi şi muieri fără să fie cu adevărat astfel, şi pentru asta au ajuns catâri. Tot pentru asta zvârlă întruna din picioare. Ce părere ai despre asta, jupâne?”
I-am abandonat trufaș pe puritani, la mănăstire cu ei! Mi-am scuipat în sân și m-am rugat Lui: „Ferește-mă să ajung catâr!” Și m-a ascultat, slăvit fie-I Numele ! Seară de seară îl auzeam pe Zorba șoptindu-mi la ureche: „-Nu mai face socoteli, jupâne, lasă-n colo cifrele, fă praf nenorocita aia de balanţă, închide dugheana, îţi spun eu. Acum ai prilejul să-ţi mântui sau să-ţi osândeşti sufletul. Ascultă, jupâne, ia două-trei livre, dar livre de aur, alea de hârtie nu bat la ochi, înnoadă-le într-o batistă şi trimite-le văduvei prin Mimitho. Învaţă-l ce trebuie să spună: «Patronul minei îţi trimite salutări şi această batistuţă. E-un lucru mic, a spus el, dar dragostea e mare. A mai spus să nu-ţi faci sânge rău din pricina oii; dacă s-a pierdut, nu te necăji, îl ai pe el, nu-ţi fie teamă! Te-a văzut trecând prin faţa cafenelei şi de-atunci nu se gândeşte decât la tine». Iată! Apoi, în aceeaşi seară, baţi la uşa ei. Trebuie să baţi fierul cât e cald. Îi spui că ai rătăcit drumul, că te-a apucat noaptea şi că ai avea nevoie de-un felinar. Sau că ţi s-a făcut deodată rău şi că ai vrea un pahar cu apă. Sau şi mai bine: cumperi o oaie, i-o duci şi spui: «Uite, frumoasa mea, iată oaia pe care ai pierdut-o, am găsit-o!» Şi te rog să mă crezi, jupâne, văduva te va răsplăti şi vei intra – ah! ce n-aş da să fiu şi eu pe calul tău!- , vei intra călare în rai. Alt rai decât ăsta, dragul meu, te-asigur, nu există. N-asculta ce zic popii, alt rai nu există!”
Ca să mă convingă definitiv, a mai adăugat:
„- Jupâne, zise el, am să-ţi împărtăşesc ceva ce mi-a spus un hogea într-o zi la Salonic; chiar dacă nu slujeşte la nimic. Pe vremea aceea eram negustor ambulant în Macedonia. Mergeam din sat în sat să vând mosoare de aţă, ace, vieţile sfinţilor, smirnă, piper. Aveam un glas, adevărată privighetoare. Şi trebuie să ştii că muierile se lasă cucerite şi de glas.(Da’ de ce nu se lasă putorile astea cucerite!) Dumnezeu ştie ce se-ntâmplă prin măruntaiele lor! Poţi să fii nasol, şchiop, cocoşat, dacă ai un glas dulce şi ştii să cânţi, le suceşti capul. Făceam negoţ ambulant şi în Salonic şi treceam chiar şi prin cartierele turceşti. Şi, după cât se pare, glasul meu o vrăjise într-aşa hal pe-o musulmană bogată, că nu mai ştia ce-i somnul. Atunci, l-a chemat pe-un bătrân hogea şi i-a umplut mâna cu parale. «Aman, i-a zis ea, spune-i negustorului ghiaur să vină la mine, aman! Trebuie să-l văd! Simt că nu mai pot!» Hogea veni la mine: «Ascultă, tinere ghiaur, mi-a zis el, vino cu mine. - Nu vin, i-am răspuns. Unde vrei să mă duci? - E o fată de paşă, ca o apă proaspătă, care te-aşteaptă în camera ei, tinere ghiaur, vino!» Dar eu ştiam că tinerii creştini sunt ucişi, seara, în cartierele turceşti. «Nu, nu vin, am zis. - Nu ţi-e teamă aşadar de Dumnezeu, ghiaurule? - De ce să-mi fie teamă? - Pentru că, tinere ghiaur, cel care se poate culca cu o femeie şi n-o face, săvârşeşte un mare păcat. Când o femeie te cheamă să împărţi culcuşul cu ea, tinere, şi nu te duci, sufletul tău e pierdut! Femeia aceea va ofta în ziua marii judecăţi a lui Dumnezeu, şi oftatul acela, oricine-ai fi tu, şi oricâte fapte bune ai fi săvârşit, te va prăvăli în iad!»
Zorba oftă.
- Şi iadul există, zise el, voi merge în iad, şi asta-i pricina. Nu pentru că am furat, am ucis sau m-am culcat cu muierile altora. Nu, nu! Asta nu-i nimic. Bunul Dumnezeu iartă toate astea. Dar voi merge în iad pentru că, în noaptea aceea, o muiere mă aştepta în patul ei şi nu m-am dus…
Se ridică, aprinse focul, se apucă să facă mâncare. Se uită la mine cu coada ochiului şi zâmbi batjocoritor:
- Nu există surd mai rău decât cel care nu vrea să audă! șopti el.”
Dintr-odată, relația cu Dumnezeu s-a simplificat, cât să nu-mi încarce inutil rațiunea. Mi l-am luat iarăși învățător pe Zorba… „Eu, să nu râzi, jupâne, mi-l închipui pe Dumnezeu ca pe mine. Doar că mai mare, mai puternic, mai într-o ureche. Şi pe deasupra, nemuritor. Şade în tihnă pe blăniţe moi de miel, şi baraca lui e cerul. Nu e din bidoane vechi de benzină, ca a noastră, ci din nori. În mâna dreaptă ține, nu o spadă sau un cântar – astea-s unelte pentru măcelari şi băcani –, ţine un burete gros îmbibat cu apă, ca un nor de ploaie. La dreapta lui e Raiul, la stânga e Iadul. Când un suflet, sărăcuţul, vine la el, gol-goluţ, că şi-a pierdut trupul, tremurând, Dumnezeu îl priveşte, zâmbind în barbă, dar făcând pe muma-pădurii: «Vino aici, îi zice, îngroşându-şi glasul, vino aici, blestematule!» Şi începe interogatoriul. Sufletul se aruncă la picioarele lui Dumnezeu. «Iertare! Strigă el, iartă-mă!» Şi iată-l apucându-se să-şi înşire păcatele. E-un şir lung şi nu se mai isprăveşte. Dumnezeu e sătul de ele până-n gât. Cască de plictiseală. «Ia mai taci din gură, strigă el, că mi-ai împuiat capul!» Şi fap! o dată cu buretele şi şterge toate păcatele. «Cară-te, şterge-o, marş în Rai! Îi zice. Petre, las-o să intre şi pe ea, biata fată!» Pentru că, trebuie să ştii, jupâne, Dumnezeu e-un mare senior, şi nobleţe asta înseamnă: să ierţi!”
Și am început să trăiesc… „«Mare, muiere, vin, muncă îndârjită!» Cuvintele lui Zorba îmi veneau, fără să vreau, pe buze în timp ce mergeam. «Mare, muiere, vin, muncă îndârjită! Să mă avânt cu capul înainte în muncă, în vin, în dragoste, să n-am teamă nici de Diavol, nici de Dumnezeu…iată ce înseamnă tinereţea!» Mi le spuneam şi mi le repetam ca şi cum aş fi vrut să-mi dau curaj, şi continuam să înaintez.”
Într-adevăr, citându-l pe Nikos Kazantzakis, cele mai mari foloase le-am tras nu numai de pe urma călătoriilor și a viselor, ci și a cărților citite, precum și a oamenilor sorociți să-mi fie călăuze. Cu osebire a acestora din urmă! Între care Alexis Zorba, descoperită devreme mult, în anotimpul primăverii mele existențiale… Doar la vin m-am zgârcit, însă nu-mi pare rău!
