Vasile Dumitru-Delceanu

02 Dec 2015 | scris de Marian Nazat
Vasile Dumitru-Delceanu

Revista de cultură Caligraf, din Alexandria, a împlinit 17 ani, iar Biblioteca Județeană „Marin Preda” a sărbătorit-o cum se cuvine. S-au dat și premii, eu fiind unul dintre laureați, alături de Rodian Drăgoi, Nicoleta Milea, Mihai Athanasie Petrescu și Ana Dobre.
M-am emoționat peste măsură, fiindcă a venit să-mi stea alături și dirigintele din liceu, poetul Vasile Dumitru-Delceanu. Dascălul meu s-a gârbovit și s-a împuținat, vremea l-a întomnat de-a binelea, dar vocea e la fel de virilă. Și privirea, îndeosebi privirea, sticlirea aceea verzui-albăstruie din ochii cu care ne scruta de la catedră.
„Doamne, trupul meu abia mă-ncape
Și abia mi-l pot prin lume duce.
Dacă tot mi-ai dat să port o cruce,
Smulge-mă din cețuri și hârtoape”.
Îmi povestește despre bolile care-l macină și, deodată, mă simt cel mai trist școlar de pe pământ. Aș vrea să-i întorc sănătatea, și tinerețea i-aș aduce-o înapoi... Chipul său pare coborât dintr-o fotografie de demult, cu moșii aceia zămislitori de neam românesc. L-aș cuprinde în brațe și nu i-aș mai da drumul. Mi se plânge că nu mai vede să citească, irisurile i s-au albit, se lasă întunericul...
„Sunt mai singur ca un pui de cuc
Într-un cuib străin pe-o creangă frântă;
Moartea-mi dă târcoale și descântă
Visu-n care pleoapa mi-o usuc”.
„Am venit aici pentru Marian !” îl aud glăsuind în sala din care fugisem o clipă să mă satur de nostalgie.
„Veacurile , anii s-au scris
Târziu pe răboaje de vis.
Și pe crucile tinere din țintirim
Învățăm întruna să scriem și să murim”.
Mă strânge prezentul, chiar nimeni nu e în stare să inventeze miracolul întoarcerii în timp ?
Profesorul își potrivește ochelarii și citește poezia Lume pe dos, scrisă chiar pentru mine. Dacă n-ar fi atâția curioși în jur, m-aș pune pe plâns, nu s-a mai întâmplat să mi se dedice versuri.
„Căci unde, Doamne, ar putea să fie
Ca-n lacrimă mai multă curăție ?”
Mă adun cu greutate, sunt ostenit de aducerile aminte, viața mă va învinge curând... „Marian, când mă poticnesc în cuvinte, să-mi sufli !” mă roagă blând. Elev să-i sufle profesorului nu prea s-a pomenit. Zâmbesc trist și ascult.
„O, ce trist pe moșia bătrână să vezi
Cimitire de cruci răsărind, nu livezi,
Și în satul bolnav stol de case pustii
Cuibărind în pereți și sub prag șerpării !

Obosite de plâns curcubeele curg
Din răscruci de amiezi în genuni de amurg,
Apa arde-n izvor, moartea naște-n spital,
Lumea umblă pe dos într-un marș triumfal.

Se încaieră iadul și raiul în noi;
Când e pace e rău, când e bine-i război,
Dracu-și vântură coada în toate și-n tot
Țopăind că nu-i palmă să-i dea peste bot.

Cei deștepți dorm pe ei, proștii somnu-și înfrâng,
Urlă spaima-n savant și-ndrăzneala-n nătâng,
Banul-zeu face legea și-o spurcă pe plac,
Pușcăriile râd, parlamentele zac.

O, ce crimă sa scuipi pe spitale și școli,
Să-ți vinzi țară și prunci pentr-o traistă de poli !...
Mai e timp, mai e loc într-o lume pe dos
Să trăiești sau măcar să-nchizi ochii frumos ?”

La sfârșit, îmi oferă antologia lirică Trandafir înjunghiat, apărută în anul 2012 la Editura Tipoalex, și pleacă, parcă mai povârnit.
„Își luase umbra în spinare
Și umbla tehui prin câmpul mare
Fluierând cu gândul tras din teacă –
Gândul alb al celui care pleacă.

L-am strigat; pe strigătele mele
Ciocârlii se spânzurau pe stele.
Când am zis să nu-l mai iau în seamă,
L-auzeam din mine cum mă cheamă”.
Vasile Dumitru-Delceanu, poet teleormănean, fostul meu diriginte...

Marian Nazat

Alte stiri din Editorial

Ultima oră