Și noi am fost la Braga

05 Oct 2021 | scris de Marian Nazat
Și noi am fost la Braga

Primăvara se arătase iarăși, la fel de proaspătă și de carnală, irezistibilă, când Robert Kelemen mi-a propus  să fac parte din  selecționata  juriștilor români participantă la Copa Mondial de Juristos (Lawyers World Cup, în graiul globalizării) de la Braga, din toamna anului 2021. „Mă tem că am o vârstă neeligibilă și deloc interesantă pentru un astfel de eveniment sportiv”, m-am scuzat  în glumă și nu prea. „Nu, pentru că noi vom participa la categoria  +48, adică peste 48 de ani, la megamaster”, m-a lămurit  el și, deodată, m-am simțit întinerit. Am zis un „da” din toată inima și am început să urzesc planuri, ca înaintea oricărei aventuri, căci copilul din mine arde de nerăbdare s-o zbughească înspre orizonturile încă neatinse.

          Prima întâlnire a lotului s-a întâmplat să fie la Crevedia, lângă  București, într-o zi de 29 mai 2021. Măsurile restrictive  luate de „Guvernul COVID” se relaxaseră într-atât încât ne-am putut aduna și cunoaște chiar și fără mască. Au venit cam toți coechipierii, unii de la mare distanță, ne-am cercetat fugar și am ieșit la  încălzire. Suprafața de joc nu-mi era pe plac și nici canicula amiezii, însă n-aveam încotro. Suficient să mă blegesc și să devin nostalgic, îndemnat și de legendele locului. Căci, aici, cândva, la formația locală, Avicola, a evoluat și Rică Răducanu, dar nu pe bani, ci pe marfă cu aripi și gheare galinacee. Povestea lui „Tamango” e savuroasă: „100 de pui. 100 de pui, pe cuvânt, dădeam cu trei lei puiul. Să mor eu ! Îmi dădea directorul când jucam acolo, că nu avea material și îmi dădea.” Nu e o snoavă, ne asigură și Ioan T. Morar: „Peste mine a dat norocul și am aflat de la un fost prieten foarte bun (transformat într-un personaj de nerecunoscut), angajat la Clubul Rapid, șef peste programele de meci tipărite, că pot să fiu «împins» pe o listă a lui Rică Răducanu, distribuitor de pui pe sub mână. Aveam privilegiul ca, o dată la o săptămână, două, să primesc, contra cost, doi pui tăiați. Aveam de crescut un copil, puii de la Rică erau aur curat pentru noi. Bine, vă puteți întreba, avea Rică Răducanu fermă clandestină de crescut pui? Nu, nu avea. Explicația e alta. Deși nu mai juca nici la națională, nici la Clubul Rapid unde era angajat (antrenor de portari), Rică Răducanu făcea «un ciubuc» și juca, cumva neoficial, la echipa de fotbal a Avicolei Crevedia, o mare firmă producătoare de carne de pasăre, un fel de combinat, din apropierea Bucureștiului. Rică era portarul acelei echipe (dintr-o divizie inferioară, poate chiar din campionatul județean). Numele lui aducea lume pe stadion. Și, deși nu am fost la niciun meci de-al lui la Avicola, pentru că Rică avea umor, cred că și spectacolul pe care îl făcea pe teren făcea toți banii. (Nu știu dacă e o legendă, dar se spune că Rică a fost singurul portar din lume prins în ofsaid pe teren.) «Contractul» dintre Rică și Clubul Avicola era nu pe bani, ci pe marfă. Adică pe pui. Un portbagaj la fiecare meci. Cum meciurile erau duminica, marfa era valorificată de luni dimineața și puii distribuiți conform listei. Lista lui Rică. Pe care, cu ajutorul fostului meu prieten, Radu Călin Cristea, am reușit să ajung și eu.

               Având șansa să stau de vorbă cu «furnizorul», am aflat că primii de pe lista lui erau doi milițieni care, coincidență, îl așteptau în dreptul restaurantului «La Doi Cocoși». Rică oprea și nici nu mai cobora. Milițenii deschideau portbagajul și-și luau porția. Fără să plătească. Pentru că, în schimbul puilor, din două în două duminici, milițienii închideau ochii și se făceau că nu observă numărul de la mașină. Pentru cei născuți mai târziu, o explicație: ecologist avant la lettre, Ceaușescu (și echipa) au redus circulația automobilelor (au raționalizat-o), astfel încât într-o duminică circulau autoturismele care aveau număr de înmatriculare cu soț, în altele, cele fără soț. Așa încât, fiind proprietarul unei singure mașini, nu puteai să te folosești de ea decât din două în două duminici. Asta când circulația era permisă. Au fost luni întregi, cam de la căderea primei zăpezi, până târziu, în martie, când circulația autoturismelor particulare era oprită. Să se evite accidentele și poluarea. Asta, desigur, spre binele populației. (Metoda Ceaușescu, a circulației duminicale alternative, a fost aplicată în unele orașe ale lumii și nu știu dacă nu mai e aplicată încă. Semn că, într-adevăr, comunismul a făcut pui ecologiști, pentru că tot discutăm de Avicola.)

               Revin la Rică și la cei doi milițieni de lângă  «La Doi Cocoși». Ca să îl lase pe Rică să trecă cu mașina și când nu avea dreptul, milițienii «își luau dreptul» (expresie care desemnează participarea la actul corupției în calitate de beneficiar) sub formă de pui. «Și, măi, nenică, prăpăd într-o duminică. Mă anunță președintele clubului că nu au tăiat pui în ultimele zile, nu au marfă pentru portbagaj», povestea Rică. «Cum, nenică, să nu ai pui? Da’ cum ne-a fost înțelegerea?! Ei că să ne scuzi, că dăm altă dată mai mult, c-o fi, c-o păți». Rică, fiind om de cuvânt, nu se putea întoarce fără marfă, cum să le explice celor de pe listă că nu are ce le livra?! Și atunci i-a venit ideea genială. (Mai fac o paranteză pentru a vă povesti, tot în legătură cu Rică, o idee genială de-a lui: în cantonament cu Naționala, la cantină, Rică stătea la masă cu un jucător cunoscut zis «Procurorul». Pe masă, ca desert, erau două mere, unul mai mare și mai frumos, unul mai puțin atrăgător. Cum Rică a terminat mai repede, a luat mărul mai mare. Celălalt, un pic intrigat, i-a zis «Măi, Rică, nu ai procedat bine, ai luat mărul cel mai mare». «Tu dacă erai în locul meu cum făceai» zice Rică. «Păi, îl luam pe ăla mai mic» a zis colegul lui, încercând, astfel, să-i dea o lecție. «Bravo, Cornele, așa m-am gîndit și eu că ai fi făcut tu, de aia ți-am lăsat ție mărul mai mic».)

               Ne întoarcem la puii noștri și la geniala idee a protagonistului poveștii. Rică îi întreabă pe cei de la club dacă au pui vii. Ei răspund că da. «Umpleți portbagajul cu pui vii, altfel nu intru pe teren. Îi tai eu acasă».

               Târgul s-a făcut repede, portbagajul lui Rică a fost încărcat cu pui vii. S-a terminat meciul, Rică s-a urcat în mașină și direcția acasă… La punctul «Doi Cocoși», nelipsiții milițieni. Rică oprește și, din nou, nu coboară, îi lasă pe cei doi să-și ia «haraciul». Deschid ei portbagajul și, de acolo, câțiva pui speriați zboară afară. «Aoleu, ce-mi faceți?!» zice Rică. «Nu așa ne-a fost înțelegerea, fugiți după ei să mi-i prindeți, eu sunt obosit că am avut meci, am muncit».

               Scena mi se pare extraordinar de comică: milițienii au alergat și, până la urmă au reușit să adune rebelii înaripați și să-i reașeze în portbagaj. O și văd, parcă filmată, de sus, pe milițieni mi-i imaginez durdulii, alergând cu chipiele în mână, să prindă puii care au salvat echipa Crevedia de la rușinea de a nu-l avea pe Rică în poartă în acea duminică în care, în România lui Ceaușescu, au circulat doar mașinile cu soț. Sau fără soț.”[1]

          Ca să mai zică cineva că nu suntem o  țară tristă, plină de humor ! În fine, să mă întorc în micuța așezare ilfoveană...Pe  terenul sintetic și sub soarele fierbinte am disputat două meciuri, cu Asociația  pentru Educație Fizică și Sport a Avocaților ( AESAv) și cu Asociația Sportivă a Procurorilor din România (ASPR), ambele cu jucători de peste 30 de ani. De aceea,  n-au fost niște dispute, diferența de vârstă fiind imposibil de surmontat. Așa că am pierdut cu 2-4 (cu ASPR) și 1-3 (cu AESAv), fără ca asta să ne fisureze în vreun fel moralul de învingători. Desigur, în afara handicapului din cărțile de identitate, de la rubrica „anul nașterii”, am mai avut și altele: lipsa de omogenitate, pregătirea fizică precară, căldura sufocantă, dimensiunile exagerate ale suprafeței de joc, căpoșenia ceaslovului fotbalistic de a nu permite decât unsprezece titulari, greșelile de arbitraj... Bașca ambiția adversarilor, care și-au dorit mai mult victoria ! Etc., etc. Păi, nu astfel  explică  fotbaliștii înfrângerile ?!

          Dar înainte de rezultate și de succinte impresii, să vi-i prezint pe coechipierii mei:

          - Gabriel Bădulescu, 52 de ani, portar. Altminteri, judecător de gâlcevi civile la Craiova și pasionat de haiku-uri. Cu niscaiva kilograme în  minus ar aminti  de Shilton;

          - Florin Dumitrache, 60 de ani, tot portar, decanul de vârstă. Culmea, și în viața profesională este nelipsit  de la bară, legitimat fiind în Baroul Ilfov. Are un nume  pe care  mi l-am  dorit până la lacrimi în copilărie, dar... n-am avut noroc;

          - Cezar Pocovnicu, 52 de ani, fundaș. Nu este jurist, ci economist, angajat la Tribunalul Bacău,  una dintre cele două  excepții de la regulă, așa că să-i dăm Cezarului ce-i al Pocovnicului;

          - Eugen Niculeanu, 59 de ani, fundaș. Zi de zi, se ocupă cu ecarisajul asasinilor în Dolj, ca procuror criminalist, și deja amintirile mă răscolesc;

          - Robert Kelemen, 50 de ani, fundaș și mijlocaș defensiv. Proaspăt pensionar din parchet, nu demult în echipa procurorilor incoruptibili din Știrbei, dar care n-a crezut niciodată în urarea de bine: „DNA să vină să vă ia!” Oltean cu nume și prenume de minoritar național conlocuitor, în limbajul vetust al trecutului multilateral dezvoltat, iubitor statornic de fotbal și de muzică de operă, sufletul și liantul naționalei robelor învechite;

          - Remus Bucur, 55 de ani, fundaș lateral. Alt lăsat la vatră, dar al Ministerului de Interne, cândva component al divizionarei secunde Electroputere Craiova;

          - Călin Leoveanu, 52 de ani, mijlocaș. Fost polițist la Detaşamentul Poliţiei pentru Intervenţie Rapidă în Craiova, a cochetat cu performanța la Constructorul Craiova, Jiul IEELIF Craiova, Progresul Segarcea, ce mai, Călin  file de poveste;

          - Mircea Șelea, 47 de ani, mijlocaș defensiv. De profesie „onorabil”  și „stimat”, adică judecător de carieră la Craiova și, de câteva luni, la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa că, „onorată instanță,  onorată instanță,/ îmi cântă  cucul pe clanță”, vorba poetului Constantin Preda,  și el din „Isarlîk” -ul  de surghiun al tragicului Ion D. Sîrbu;

          - Robert Bucur, 47 de ani, mijlocaș ofensiv. Coleg cu mine în Baroul București,  în adolescență junior al Farului din Constanța;

          - Daniel Morar, 55 de ani, mijlocaș. Cel mai titrat  coleg,  a evoluat la formații de prim-plan ale ligii noastre naționale - Direcția Națională Anticorupție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională -, pe postul de play-maker, dar, pentru „egalitatea de arme între acuzare și apărare”, mă opresc aici cu pledoaria;

          - Sorin Colceriu, 48 de ani, mijlocaș. Procuror la DIICOT Harghita, beneficiază,  în privința vârstei, de clemența regulamentului organizatorilor lusitani, care permit patru jucători de cel puțin 45 de ani;

          - Dragoș Nicu, 47 de ani, mijlocaș. Prodecanul Baroului Dolj, fire boemă, chitarist și juvete, că mulți mai sunteți,  muică !;

          - Marian Rogoveanu, 57 de ani, atacant. Prim-procuror la Parchetul de pe lângă  Tribunalul Dolj, îndrăgostit pe  veci de Craiova Maxima;

          - Manuel Humulescu, 51 de ani,  atacant (a și marcat două goluri). Procuror-șef la Secția judiciară a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, posibil adversar al  meu în duelurile judiciare, mereu pe terenurile din deplasare și deloc acasă.

           Am  mai rămas eu, vice-decanul de etate și căpitanul echipei. Dar nu la 15 ani, ca în romanul lui Jules Verne, ci la 60, ca în  nuvela unei vieți ce  se apropie de... poarta adversă.

         Vă întrebați, mai mult ca sigur, cine a înscris  al treilea gol al nostru în triunghiularul crevedian. Ei bine,  ca să nu vă prelungesc așteptarea, am să vă divulg numele autorului: Narcis Răducan. Deh, era nevoie  și de un fotbalist adevărat între  noi ! Oho, și cât a însemnat transferul acesta de ultimă oră, altfel n-aveam soluții ofensive și nici n-am fi fost în stare să realizăm tranziția pozitivă și verticalizarea...

           Una peste alta,  testul mi-a priit al naibii de bine, vreo  două zile n-am reușit să mă dau jos din pat. Dar n-am fost singur, căci din convorbirile telefonice cu ceilalți, am înțeles că și ei s-au plâns de aceeași stare de indispoziție fizică.  Toți pentru unul, unul pentru toți, nu ?

          Analiza  meciurilor s-a derulat la Calise, o cârciumă renumită în București, situată în vecinătatea Universității Naționale de Educație Fizică și Sport. Cum trebuia să  ajung la Rătez, în Gorj, am lipsit motivat, deși mi-ar  fi plăcut  să particip la repriza  a treia, mai ales că în locanta cu pricina, în urmă cu aproape trei decenii, am găsit  firul salvator care m-a scos la liman din labirintul judiciar al unei anchete celebre, sâcâitoare și încâlcită deopotrivă,  la momentul respectiv (o omucidere cu victima și autorii cetățeni străini). O, tempora....

          Ne-au trebuit câteva săptămâni ca să ne refacem, în lipsa suportului medical  adecvat, așa că pe 3 iulie ne-am regăsit la Filiași, la Memorialul „Cornel Constantinescu” (un fost procuror în Craiova, decedat  în urmă cu 16 ani).  Pe stadionul întâiului meci al UNSR Craiova (bunica Universității de mai apoi), la 5 septembrie 1948 (o înfrângere cu 6-3 în fața localnicilor) și pe un gazon îmbietor ne-am bucurat de fotbal, că tot e la modă expresia! Însă cu măsură ! Nu de alta, dar „cea mai nemărginită bucurie e a măgarului”[2] și nu puteam cădea în ridicol... Revenind în iarbă, un nou triunghiular, celelalte competitoare fiind Hentz  Craiova și Prietenii lui Cornel, ambele cu jucători scandalos de tineri. Cu hentzii am pierdut la scor, 1-4 (golul nostru fiind înscris de Robert Bucur), iar cu cea de-a doua am smuls o remiză, 2-2, după ce, la pauză, am fost conduși cu 0-2 (golurile le-au marcat Sorin Ghiță și Robert Kelemen). Pentru departajare s-au executat câte trei lovituri de departajare, cea dintâi fiind ratată de mine, după o chiflă à la  Mbappé de la București, în thriller-ul cu Elveția de la Europene. M-a imitat și Rogoveanu, la fel de neinspirat (apăsat, probabil, de  presiunea tribunei natale), așa că n-am mai prins finala. Guest star fu la noi Cornel Papură, cu care am mai  alcătuit pereche  în centrul apărării și în alte meciuri la fel de oficiale.

           Aici i-am mai cunoscut pe alți doi coechipieri:

          - Sorin Ghiță, 47 de ani, atacant și prazilian get-beget. Nici el nu-i jurist, ci inginer (de, nimeni nu este perfect!), practicant  pasionat de tenis de câmp și de fotbal de sală. Slavă Domnului că nu a ales fotbalul din curtea școlii, că de la futsal s-ar fi ajuns la un calambur indecent de pronunțat ;

          - Gore Brîndușescu,  56 de ani, mijlocaș. Alt pensionar al prolificului Minister de Interne, a jucat la nivelul Diviziei C, astăzi supraponderal.

          Ospățul și dansul au fost organizate cu ospitalitate oltenească la motelul La Izvoare din Beharca, pe șoseaua națională ce trece și prin Turnu Severin. După ce am disecat prestațiile noastre, mi-am luat tălpășița, urmărit obsesiv de imaginea sărmanului porc răstignit pe proțap, din care n-am apucat să gust, și a stacanelor cu zaibăr  împrăștiate  din belșug pe mese și abia atinse, însă recuperarea mai întâi de orice!

           Vara a trecut pe dată, cu valuri de caniculă și cu niscaiva inundații, dar și cu o deplasare în Bucovina, la Mălini, unde am încins o miuță pe cinste cu niște plăieși de-ai lui Teodor Ilincăi, tenorul talentat din team-uri celebre din străinătate. Am câștigat cu 9-4, singura izbândă din campania de pregătire pentru Braga. Cu ochii înțepeniți pe coduri - nu alea penale, ci pandemice ! -, am implorat epidemiologii planetari să pună cu botul pe labe sturlubaticul virus, astfel încât  turneul portughez să nu fie anulat  ori amânat. Nu de alta, însă, după 60 de primăveri, fiecare an se lasă belaliu în  articulații și-n ventriculi. Cu mai mult cord  și mai puțină inimă, visam să  descalec de pe șaua povestitorului și să duc la sfârșit, pe dreptunghiul verde și fermecat, relatarea primei mele competiții internaționale. Sigur că mă cotropeau  îngrijorările când Portugalia se înroșea instantaneu și o ținea astfel săptămâni de-a  rândul, sigur că mă  apucau pandaliile când  cobea Arafat ne băga în  sperieți cu infectații pe cap de locuitor valah, sigur că nu mă opream din sudălmi când măsurile dispuse de noua tiranie sanitară mondială puțeau  a manipulare ordinară. Dar, vorba „filosofului bulgar”, dacă e, e, dacă nu e, nu e, asta e !

          Pe nesimțite, „s-a ivit pe culme Toamna, / Zâna melopeelor, /Spaima florilor și Doamna / Cucurbitaceelor...”[3] Am întâmpinat-o la Crevedia, în a patra zi după ce „solzii frunzelor mărunte/ S-au zburlit pe o ramură.”[4] Închideam  aici cercul pregătirii cu un joc-școală, în care ne propuneam  să punem la punct automatismele echipei, reglajele fine adică. Un meci peste așteptări, în care ne-am subordonat tactic și fizic adversarii, deși mai tineri,  cu o medie de vârstă de vreo 40 de ani. Scorul a fost „mincinos”, 2-2 (au marcat Pocovnicu și Nicu Cărăuș), noi aliniind o echipă cu destule absențe, dar în care a debutat Sergiu Cârlig, frate de dincolo de Prut și avocat la Chișinău, indiscutabil MVP-ul partidei. Să vii tocmai din Republica Moldova până aici ca să pălești bășica înseamnă nu doar că iubești fotbalul, ci și că inima îți  bate românește. Și, da, „cărăruie, cărăruie, care duci la București,/ Drum ca tine altul nu e, nici  în lumea de povești !”[5]  La final, Narcis Răducan a făcut o  analiză ca la televizor a prestației  noastre, ne-a dat niscaiva indicații  tehnice și de aici  la restaurant, la Old School, în spatele Operei Române. Fiindcă,  vorba aia, fotbalul fără  bere nu e fotbal, dar nici berea fără fotbal nu e bere. Iar halbele s-au aliniat pe masă ca niște soldați disciplinați, printre glume și comentarii politico-fotbalistice, că, deh, români suntem.

          Vaccinați și optimiști,  iată-ne în ziua de 20 septembrie  2021. Cu noaptea în cap „plecăm, deci, la drum. Un drum lung, care începe în vara anului 1930, cu o traversare aproape  legendară... La bordul transatlanticului «Conte Verde» se va afla și echipa României”, vorba  nemuritorului Ioan Chirilă[6]. De data aceasta, noi am ales avionul, nu pachebotul, iar deplasarea n-a durat decât  șase ore, cu o escală la München. La bordul avionului se afla o altă selecționată de fotbal a României, una însă alcătuită din juriști întomnați, adunați de prin toate colțurile țării mari, cu o singură condiție prohibitivă: să n-aibă mai puțin  de 48 de ani (cu patru excepții permise de regulament). În bagaje cărăm echipamentul tricolor, apărătorile pentru tibii, o plasă cu mingi  și o groază de candori juvenile, ce dacă unii dintre coechipierii  mei au în portofel și cuponul de pensie... Zburăm în patria lui Vasco da Gama, cel care se lăsase atras de Fata Morgana ce plutea cu zorzoane ademenitoare pe apele Atlanticului, chemându-l departe, spre Lumea Nouă.

          Aterizăm la Porto. Portus Cale de altădată („Portul lui Cale”), ai cărui locuitori se numesc încă  tripeiros. În splendoarea revărsată oriîncotro îmi arunc privirea curioasă prin urbea lusitană, nu întâlnesc, slavă Domnului, nimic din tușele tenebroase ale tabloului  creionat de geniul lui Saramago prin intermediul unui dumnezeu nimicitor, mânios și vindicativ: „Pământul este pe de-a-ntregul întinat, plin de violență, nu găsesc decât depravare, căci toate sufletele au luat-o pe căi greșite, răutatea oamenilor e mare, toate gândurile și dorințele lor trag numai și numai înspre rău, mă   căiesc pentru că am creat omul, căci din cauza lui inima mea pătimește amarnic,  sfârșitul tuturor oamenilor nu suferă amânare, întrucât păcatele lor au năpădit pământul, îi voi nimici, la fel voi face și cu pământul.” [7]

          La naiba cu ficțiunile romancierilor, e vremea abandonului ludic în patria fado-ului. Orașul are  un farmec aparte, culoare și o droaie de menestreli vagabonzi, dispuși să-și risipească darul ceresc prin piețele cu taverne nesofisticate. Faleza de pe râul Douro pare o pictură, cu căsuțele acelea atârnate pe malurile abrupte, cu terase forfotitoare și gălăgioase sub mângâierea  unui soare molcom. Hoinăresc pe străduțele înguste și povârnite, având drept ghid un taximetrist volubil, fan înfocat al... Benficăi, al cărei meci cu Boavista îl ascultă la radio. „Lisabona, petrece, Braga se roagă, iar Porto muncește”, îmi mărturisește  bărbatul, însoțindu-și cuvintele cu un gest de lehamite. La un moment dat, pe bulevardul principal aud o scandare de acasă. Ciulesc urechile, poate doar e o amăgire. Din sens invers se apropie două autobuze descoperite, cu suporteri care agită steaguri portocalii și urlă din rărunchi: „PSD! PSD!”   Urmarea celebră din mahalaua dâmbovițeană - „Ciuma roșie !” - întârzie  însă... Lusitania e în febră electorală și asta se simte. Politica are darul  de a face ca toate semințiile pământului  să semene între ele când acceptă să se transforme de bunăvoie în galerii de partid...

           Coboară seara... Mâine  vom fi la Braga, capitala religioasă a micuței țări iberice. Pornim  devreme, ca să prindem și tragerea la sorți. Nici n-apucăm să  ne dezmeticim că  trebuie să  intrăm pe teren, jucăm cu Roma. Este 21 septembrie 2021. În vestiar avem la dispoziție câteva minute să ne cunoașteam între noi, mai ales că sunt și patru coechipieri  debutanți: Doru Cucu (50 de ani) din  Turnu Severin, Marinel Fota Bărbulescu (52 de ani) din Craiova, Călin Budișan (51 de ani) din Cluj Napoca - toți trei avocați -  și Călin Nistor (51 de ani), pensionar de lux al Ministerului Public,  până mai ieri procuror șef la structura centrală specializată în lupta contra corupției... Ieșim la centru, salutăm publicul și îi dau căpitanului roman un fanion. Azzurrul se fâstăcește, stă o  clipă pe gânduri și o rupe la fugă spre banca lor de rezerve, de unde îmi aduce o șapcă albastră.  Zâmbesc încurcat, nu același  cadou a primit și Klaus Iohannis de la Trump, deunăzi? Bleah, ce comparație stânjenitoare, eu și hermannstadtezul, pușchea pe limbă! Să lăsăm totuși divagațiile pe seama altora, deocamdată suntem în toiul partidei de deschidere. Macaronarii aleargă ca niște căpiați, pasează și marchează, evoluția lor încântă. Pierdem cu 0-4, cu o prestație tricoloră lamentabilă. Măcar am timp să-l întreb pe purtătorul de banderolă al squadrei din capitala Italiei  ce e  cu... Luca Palamara,  sunt adevărate dezvăluirile lui? „Oho, totul e real, de aceea sistemul împiedică dezbaterea cazului  în mass-media oficială, o mizerie ”, mă asigură adversarul de 60 de minute. „Credeți că va păți ceva disidentul ?” îl mai încerc cu o directă. „Nu, a fost prea puternic, nu-i străin de serviciile secrete și de falanga calabreză a sistemului”, sosește imediat răspunsul. Așa se încheie prima zi a competiției,  cu stări amestecate...

           22 septembrie  2021, înfruntăm Ungaria. Ne depășim condiția de diletanți strânși în pripă   și remizăm,  2-2 (au marcat Bucur și Leoveanu, din penalty, în ultimul minut). Ah, ce victorie am  scăpat printre degete! I-am avut în mână, cu o sumedenie de ratări și cu două goluri penibile încasate... „Magyarország ! Magyarország !”  s-a auzit dinspre pâlcul  chibiților  unguri, acoperiți imediat  de  încurajarea valahă: „România ! România !”  Ce mai, o rivalitate niciodată domolită... După încleștare ne plimbăm prin Braga, covoare de flori naturale și biserici, puzderie, chiar că localnicii nu fac altceva decât să se roage,  taximetristul nu s-a înșelat defel. Dar gândurile mele zboară la ziua următoare...

           23 septembrie  2021derby-ul cu... Brazilia. Vasăzică, Prazilia versus Brazilia, ținând seama de obârșia majorității coechipierilor mei. Mă  ciupesc întruna, visez cumva ? Schimb amabilități cu căpitanul aurri-verdi, cu  ins oacheș, care seamănă izbitor cu... Toni Greblă. Sud-americanii dansează parcă,  au o ușurință de a mângâia  mingea, de a o pasa, seducătoare. Păcat că anii i-au secătuit  de putere, de forță. Câștigăm cu 2-1 (au punctat Leoveanu și Ghiță) și îi arăt tabela  idolului  meu de demult, Dumitrache. „V-am răzbunat, «Mopsule», ce dacă a trebuit să așteptăm o jumătate de secol !” îmi șoptesc cu ochii ațintiți spre cer, acolo unde „Corsarul roib” zburdă neînzăbălat... În definitiv, suntem singurii românași care am bătut Brazilia la fotbal, nu ? Seara, la dineu, mă apropii de  urmașii lui Garrincha și îi iscodesc despre Lulá și Bolsonaro. „Lulá? Un  hoț !” exclamă  cu năduf unul. „Bolsonaro? Un nebun !” îl acoperă altul, așa că   renunț, discuția e la un pas să degenereze,  mama ei de politică !

           24 septembrie 2021, meciul cu Valencia. Abia îmi mai simt trupul, însă nu sunt doar eu în această situație. Alegem să ne odihnim titularii pentru mâine, când îi  vom  reîntâlni pe aceeași spanioli pentru finala mică. Pierdem categoric, 0-4. Ne lingem rănile la Guimarães, locul unde s-a născut Portugalia („Aqui nasceu Portugal” citesc pe zidurile arvunite posterității). Splendid oraș, cu castelul ducilor de Bragança dominând spațiul și timpul,  cu biserici impunătoare, fără a fi și strivitoare. Câtă tihnă s-a cuibărit pe  meleagurile acestei margini de continent ! îmi spun în sine, copleșit de liniștea din jur, aproape încremenită.

           25 septembrie 2021, ziua din urmă, Dumnezeu fie lăudat ! Suntem ca o strânsură de oaste  măcinată și împuținată de ambuscadele  anterioare.  Mai mulți răniți decât valizi. Îmi doresc să dorm cu nemiluita și să nu mai știu de fotbal, gata, e prea mult, un supliciu ! Valencienii zburdă și ce începe prost  se termină și mai prost, blestematul ăla de Murphy nu s-a înșelat nici acum ! 1-5 (a marcat Kelemen)  este ultimul   rezultat, o dezamăgire... Cauzele inconstanței noastre? Lipsa de omogenitate și de pregătire centralizată, subțirimea lotului, selecția „pe sprânceană” oltenească, actele de indisciplină  din perioada  turneului, mesele prelungite, udate din belșug cu licorile lusitane, nopțile scurte și peregrinările lungi pe la obiectivele turistice, diferența de fus orar, vitaminizarea necorespunzătoare, ca și refacerea după efort, în absența unui fizioterapeut , bla-bla-bla... Altminteri, lăsând gluma la o parte, fiecare dintre noi și-a depășit condiția din actele de stare civilă și a încercat să  fie propriul său  erou, în șort, tricou  și jambiere.

           Urc la Bom Jesus do Monte să-mi recapăt pacea sufletească. Sanctuarul Bunului Iisus de pe munte e chiar un loc al divinului... Mă reculeg în biserică și, deodată, trăiesc revelația  că și piatra are suflet. O fi de vină și muzica  religioasă  ce se prelinge în  surdină din difuzoare ? Posibil. Oricum, clipele din 

lăcașul sfânt mi se par eterne, iar chipul Fiului plutește deasupra mea. Cald, senin, împăcat cu el însuși,  cu lumea de dincolo de viață și de moarte,  cu veșnicia... Și da, „în Portugalia, pietrele încinse de soare și plesnite de vânt spun povești. Poveștile alunecă din vârful oraşelor spre apa care linge țărmuri și acoperă secrete. Atlanticul freamătă nerăbdător sau, dimpotrivă, pândește letargic - amorez sub vraja unei prințese năzuroase. Douro, Tejo și Mondego despică Portugalia ca trei lame albastre, oferindu-se corăbiilor în care sunt lăsate la agitat butoaiele cu vin de Porto, transatlanticelor ieșite din Lisabona spre porturi de peste mări și țări, canotorilor plecaţi cu o vâslă în căutarea faimei. Și totuși, aici parcă mai mult ca oriunde, apa trece, pietrele rămân. Iar în faţa lor trebuie să taci, să asculți și să-ți închipui. Așa a fost dintotdeauna.”[8]

          Îmi iau la  revedere de la Portugalia, fericit  că am biruit Brazilia și că n-am pierdut cu Ungaria, câștigătoarea trofeului (victorie asupra Italiei, la loviturile de departajare).

          Obrigado ție, zeu al fotbalului, și vouă, camarazi de-o săptămână, desprinsă parcă din basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte !

 

 

[1] Ioan T. Morar, Acum treizeci și unu de ani mă temeam că Nicolae Ceaușescu e veșnic… (România literară nr. 41-42/2019)

 

[2] José Saramago, Cain

[3] George Topârceanu, Rapsodii de toamnă

[4] Ibidem

[5] Ion Manu, Cărăruie, cărăruie

[6] Ioan Chirilă, Și noi am fost pe Conte Verde

[7] José Saramago, Cain

[8] Radu Paraschivescu, Cu inima smulsă din piept

 

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră