Bântuie un aer pe afară ca-n copilărie. Termometrul a ajuns să înregistreze peste 20 de sentimente pe minut. Îţi vine să iei haina pe mână şi să porneşti pe un drum care merge nicăieri. E atâta lumina cât nu poate duce pământul. Viaţa merită trăită şi pe un refugiu de tramvai. Nu sunt atâtea păsări câtă poftă de zbor e. O primăvară sălbatică, desfrânată ca asta n-am văzut din adolescenţă. A venit violându-ne pur şi simplu resemnarea. S-a dezbrăcat, rămânând în picioarele goale cu aripi, înainte de a fi invitat-o cineva, undeva. A trecut vremea când ne străduiam a învăţa să-i facem curte primăverii. Trăim vremuri în care învăţăm să nu ne lăsăm furaţi de lumina ei. Cât de frumos ne minte, cât de simplu ne amăgeşte, drog şi speranţă-n acelaşi timp, frumoasă ca o sinucidere amânată, primăvara ne calcă-n genunchi, făcându-ne să ne simţim nişte demodaţi. Suntem de modă veche, domnişoară primăvară, ia-ne mai încet, avem în sânge ritm de vals, avem doar gând de bun rămas, ia-ne mai încet, domnişoară primăvară, suntem doar nişte amărâţi de muritori gata să-ţi sărute tălpile pentru o pasăre călătoare. Ia-ne mai încet, domnişoară primăvară, că suntem în stare să murim de-atâta frumos.
MARIUS TUCĂ
