Octavian Cioltea, in memoriam

01 Iun 2020 | scris de Marian Nazat
Octavian Cioltea, in memoriam

„O zi strălucitoare își tremura lumina transparentă, toată numai  soare și celest azur”[1], chiar dacă  gerul mușca vârtos. Zăpada  se  topise pe nesimțite și un firicel de aer primăvăratic  adia stingher peste țara înfrigurată a  moroșenilor.  E 22 februarie  1996 și nimic nu pare să tulbure curgerea monotonă a timpului. Dimineața s-a scuturat  anevoie  de pâcla  deasă și umedă, lăsată ca o cortină opacă, îndărătul căreia contururile abia se întrezăresc. Ușor-ușor,  cerul s-a limpezit și acum, la prânz, în Dealul Crucii, la o azvârlitură de băț de Baia Mare, liniștea îți sparge timpanele. Fagii și ulmii, trunchioși și goi, trosnesc metalic, au amușinat schimbarea  anotimpurilor și se foiesc nerăbdători. Un stol de coțofene anxioase cârâie sporadic, de rău-augur.  În cariera de piatră „Sfântu' Ioan”, Virgil, Ioan și Aurel trebăluiesc încă din zori, grăbiți să încarce  o altă autobasculantă, obligați de neînduplecatul plan. Cei trei se știu de-o veșnicie, așa că sporovăiesc  despre una și alta în huruitul harnic al Ifron-ului. Stau aplecați asupra mormanului de piatră concasată și pun la cale să bea împreună o răchie mai târziu, după ce or coborî în oraș. Deocamdată n-au vreme de pierdut, deși, cocoțați acolo sus, la vreo 500 de metri deasupra mării, nimic nu-i zorește. Și nici nu-i pândește vreo primejdie. Din fundul  văzduhului, nitam-nisam, se dezlănțui  un vuiet asurzitor, din ce în ce mai intens. Cei trei ridicară  mecanic capul și priviră speriați zarea învrăjmășită dintr-odată. Apucară să vadă gonind înspre  ei, bezmetic și scuipând  flăcări pe nările oțelite, un   avion, de parcă i-ar fi urmărit. Fiara cu motor (la bordul căreia se găseau  opt pasageri, cu personalul navigant cu tot) se prăbuși  cu întreaga-i greutate chiar în locul în  care bieții sărmani trădați de soarta bună se credeau feriți de orice rele. Fură făcuți harcea-parcea cu pământul și gătejele fumegânde, n-avură răgaz nici măcar să se dezmeticească, moartea îi reteză pe dată taman în... Dealul Crucii, fără ca   Sfântul Ioan să-i ocrotească.  Un adevărat carnagiu, cu zece morți și  un rănit grav, Dumnezeu să-i odihnească !  Apocalipsa picată din înalturi. De aceea, de atunci le zic tuturor să se  roage să n-aibă ghinion în viață, iar nu să aibă noroc. Căci nenorocul îți poate schilodi viața și te poate arunca în alt  destin - dușmănos, nimicitor. Iar ieșirea din propriul rost  anunță drama individului...

         Întâmplarea tocmai  povestită am aflat-o citind demult procesul-verbal de cercetare la fața locului întocmit de trei magistrați băimăreni. Eu eram procuror la Parchetul General și, întrucât investigasem accidentul  aeronautic de la Balotești din 1995, șefii  mei m-au rugat să-mi arunc un ochi pe actul cu pricina și astfel l-am cunoscut  pe Octavian Cioltea. Mai întâi  ca nume pe un înscris oficial, mai apoi ca  voce și, într-un târziu, ca ființă în carne și oase. Cred că a fost în vara aceea a tragediei când am poposit în capitala Maramureșului. Venisem să finalizez ancheta unui parlamentar din zonă, în ceea ce a reprezentat prima cauză trimisă instanței de judecată, în perioada postdecembristă, cu un inculpat-demnitar al puterii legiuitoare. „Tavi” m-a  așteptat și s-a arătat  o gazdă desăvârșită pe durata șederii mele pe plaiurile de-un pitoresc  amețitor al Țării de Sus. Mi i-a prezentat și pe coechipierii săi de la „Prietenia”, o trupă de fotbal de veterani cum doar în basme s-a  auzit, m-a dus și la „Zâmbra oilor”, și prin satele din apropiere, inclusiv la Izvoarele  ori la Moisei, pe unde trecusem cândva, la  vârsta celei dintâi adolescențe... Ne-am împrietenit numaidecât, de  parcă proveneam amândoi  din aceeași albie etnogenetică. Anii s-au risipit pe fugă, goniți de stihnica efemeritate...  El s-a pensionat și a îmbrăcat roba de avocat, eu  am demisionat din Ministerul Public, însă amiciția noastră nu s-a deteriorat. Dimpotrivă, ne întâlneam și mai des, în cantonamentele fotbalistice  sau la meciuri, cu o bucurie mereu proaspătă și neschilodită de ipocriziile prefacerilor sociale și politice belalii. Omul acesta, altruist și sensibil, cu care vorbeam numai de trei-patru ori pe an, mi se cuibărise în suflet cu un firesc, cu o căldură greu de descris. Prin el descopeream  o lume ce nu-mi era la îndemână altminteri,  una în care mă refugiam cu disperarea celui sătul de preazilnicele corvezi profesionale și existențiale. „Bunicu'” mă lua de mână ca pe un nepot drag și mă plimba prin micul  paradis de la poalele Gutâiului. Iar eu mă abandonam cu o voluptate aproape copilărească și gustam pe săturate din simplitatea tâlcuitoare a tradițiilor moroșenești, unice în România. Arar mi se întâmplă să evadez din  carapacea sub care m-am pitit odinioară, dar „Tavi”, șod și abil, avea darul de a-i dezbrăca pe oameni de țoalele  care-i strângeau,  care-i sufocau.

          Deunăzi, l-am  visat. Ședeam cu toții la o masă lungă și îmbelșugată, ca după orice confruntare sportivă pe dreptunghiul verde. M-a tras deoparte și mi-a propus să adunăm niște  bani pentru o bătrânică de la țară neajutorată  și bolnavă. I-am îndeplinit dorința, era greu să-l refuzi, mai ales că obișnuia să-și sprijine la nevoie semenii. Vestea despre gesturile lui generoase se răspândise cu iuțeala fulgerului  în zonă și, când m-am trezit, m-am gândit că sentimentul carității l-a însoțit și dincolo, semn că oamenii rămân aceeași oriunde.

          Deși s-a stins brusc în februarie, îmi este cu neputință să accept ideea dispariției lui veșnice. M-am pomenit deodată că-mi lipsește ceva,  ceva care mă sărăcește  iremediabil și dureros. Astfel amputat de dinlăuntru, îmi dau seama că viitorul îmi va fi de-a pururi infirm și că  dorul de Octavian Cioltea nu va slăbi nicicând. Ca și de Florian Florescu, Ovidius Păun și Eugen Cojocaru, morții mei fundamentali, în afara celor din neam. Ei sunt necropola în care mă reculeg „înaintea amurgului, al necruțătorului amurg deznădăjduit”[2], conștient că „toți suntem morți, numai că în groapă coborâm  rând pe rând.”[3]

 

 

 

[1] Ivo Andrić, Cronică din Travnik

[2] Ivo Andrić, E un pod pe Drina...

[3] Ivo Andrić, Cronică din Travnik

 

Editorial de Marian Nazat

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră