O conferință de prisos

 E 11 septembrie 2025. Pfu, ce mult a trecut de la atacul terorist asupra „gemenilor” newyorkezi... Ajung în jurul prânzului la Biblioteca Academiei Române, unde va avea loc conferința „Omul între justiție și spiritualitate”, organizată de Asociația Magistraților din România și Asociația „Puncte de vedere”. Inițial, am crezut că voi fi doar invitat, dar cu o săptămână înainte de  eveniment mi s-a spus că trebuie să prezint și o temă. Spiritul meu ludic m-a îmboldit ce m-a îmboldit, iar eu l-am lăsat în voie să născocească un titlu pompos, dar gol de conținut – „Exigențele dreptului și ethosul spiritual”. Asta ca să nu  fac notă discordantă, celelalte subiecte fiind pe măsură:„Între  științele juridice și matematică” (academician George Păun), „Iustiția Dei: poate exista justiție autentică fără  fundament spiritual?” (prof. univ. dr. Liviu Bogdan Ciucă), „Dublul standard  și subminarea  justiției” (Florentin Țuca), „Marile provocări  ale justiției în percepția  societății asupra echității acesteia” (dr. Victor Alistar), „Ce este adevărul?” (Andreea Ciucă), „Omul și drepturile sale în epoca post-modernismului, a  transumanismului  și a  inteligenței artificiale” (conf. univ. dr. Marius Andreescu), „Raiul sau iadul din inima noastră” (dr. Gabriela Baltag) și „Dreptatea ca stare de sine” (dr. Mihaela Stănciulescu)... M-am scărpinat  moromețian la ceafă și m-am așezat cuminte pe scaunul rezervat  dinainte. Lângă mine a fost poftit și ministrul Justiției,  Radu Marinescu,   întâlnit altădată prin sălile de  eviscerație judiciar-penală. 

Cuvântul de deschidere este  rostit de Nicolae Șt. Noica, directorul instituției, iritat parcă  de a ne fi tolerat în parohia sa doldora de piese de tezaur național.  Ne tratează ca pe niște musafiri nedoriți,  îi reproșează  ceva vecinului meu și, hodoronc-tronc, își dă cu părerea, doct și inflamat, despre o excepție juridică, ridicată de Sebastian Vlădescu referitoare la consumarea infracțiunii de dare/luare de mită. Nu, n-a zis-o chiar așa,  am ordonat eu vorbele-i  de nespecialist  în drept. Mda, e bai când inginerii  își depășesc competențele  și vor să pară mai mintoși decât  sunt. Ce-ar însemna ca și dreptiștii  să se erijeze în ingineri ? În  definitiv, România s-a umplut de judecători, procurori și avocați, toți emit, de dimineață și până  seara,  fel de fel de opinii vizând  procedurile penale ori civile... Și,  fudul nevoie mare, vechilul academic  o citează pe o daneză - demnitară acolo, nu fitecine!  -, care propovăduiește  „reînarmarea  spirituală  a omului prin  Biserică și Justiție”. Strâmb din nas, îmi  displace teribil perspectiva deschisă!  Păi, Biserica, nu o  dată, a prăsit fanatici cu toptanul, și în numele religiei s-au pornit războaie  în care au pierit milioane de  vieți, bleah... Cât  privește  Justiția, vai de țara sortită să-și potrivească suflarea după bătăile de ciocan ale judecătorilor ! Altminteri, este un semn de boală socială avzârlirea  în schimonosita dezbatere  publică, mereu și mereu, a problemelor  populiste, ce-i drept !, ca, de exemplu, situația specială a magistraților. Mărturisesc fără fereală că  visez în van că voi apuca  să trăiesc într-o Românie în care Justiția să dispară  de pe agenda mediatică! Ciudat,  scandinava a omis din programul  destinat viitoarei renașteri umane veriga cea mai importantă - școala ! Conștient, oare?  Căci, foarte curând, Inteligența Artificială va închide  sumedenie de lăcașuri  de educație, copiii preferând  să-și întrebe mintea de tinichea de una, de alta, de ce să-și irosească vremea ascultându-i  pe plicticoșii, pe desueții profesori de la catedră[1] ?

Țâfnosului director îi succede la pupitru  blajinul academician Ioan Aurel Pop, elegant și aplicat, cu un discurs pe măsură. Între  altele, ne delectează cu o listă  de vocabule moștenite  de la cuceritorii romani. De pildă, cuvântul fur (a fura) și brusc îmi  amintesc că un francez călător prin Valahia ne-a înfățișat  străinătății ca „hoți vestiți și tâlhari celebri”... Oho, și ce greu dezlipim jignitoarea etichetă de pe straiele străvechi ale neamului... Și totul a început, se pare, de la acel fur al cotropitorilor - organizatori sosiți de la Roma... Ori dacii i-au obligat să-și îmbogățească dicționarul astfel? Vasăzică,  „miracolul românesc” de care pomenește Vasile Pârvan include, vrem nu vrem, și detaliul cu pricina... „Dreptatea domnește  în România !” îl citează  cuvântătorul  pe întâiul președinte  al Înaltei Curți de Casație și Justiție și brusc mă aricesc !  Himera asta, a dreptății, i-a orbit pe mulți   și e timpul ca oamenii să înțeleagă faptul că justiția nu-i  chemată  să fabrice dreptate, ci să  aplice legea! Demers soldat cu adevăruri judiciare, cu dreptăți  judiciare,  să nu ne mai amăgim aiurea!

Cei doi vorbitori părăsesc sala, braț la braț, furați (sic!) de treburi de neamânat, și noi ne continuăm șueta cu prof. univ. dr. Dumitru Constantin Dulcan, vedeta  întâlnirii. Îmi  recunosc ignoranța, nu i-am  citit nicio carte și nici nu i-am ascultat  prelegerile, motiv să fiu extrem de curios.  Dizertația înaintează  încetul cu încetul și am senzația  că am nimerit într-un grup  bulucit la terapie colectivă, în căutarea dezlegării problemelor ce-i macină existența presărată cu  eșecuri și nemulțumiri  lăuntrice. Iar invocarea abundentă  de către părelnicul  pastor a istorioarelor biblice mă duce cu gândul  la  întrunirile  penticostalilor sau ale baptiștilor, păcatele mele... Doamne,  iartă-mă, însă nu ăsta era rostul  conferinței, că  doar nu suntem o  sectă religioasă  ori o ceată clătinată emoțional ! Nu iau în derâdere cultura și charisma medicului neurolog ce ne onorează conferința, dimpotrivă, numai că, dacă simțeam nevoia unei consultații  în domeniul său de activitate, îl solicitam  în nume propriu. La un moment dat, ni se confesează înduioșător, o amintire cu mama sa, care, cu simplitatea  țăranului de la noi, i-a spus:  „Maică, voi, doctorii, învățați  să vindecați prin oamenii  care mor”. Dintotdeauna și pentru totdeauna, nu? Îmi este teamă să mă gândesc că și judecătorii învață să aplice legea prin... condamnarea oamenilor, piei, Satană ! O remarcă, totuși, n-am cum s-o ocolesc: publicul interesat de acest gen de prelegeri  este alcătuit, cu excepțiile de rigoare, din inși care, în loc să citească și să-și lămurească  de unii singuri hopurile existențiale și psihice, preferă să-i asculte pe alții... Comoditatea, așadar, întrucât e mai lesnicios să ți se  conspecteze dintr-o carte decât s-o devorezi tu.

Din sală, o judecătoare, pregătindu-și întrebarea, își varsă oful profesional, nu înainte  de a se  plânge că autoritățile au dat jos „icoana justiției”  de pe perete și societatea o scuipă păgân. Nici nu mă mai interesează răspunsul, la ce bun?  Ieri aflam că „magistrații sunt unici”, astăzi  ne trezim cu ei icoană, ceva e putred în Casa Justiției ! Involuntar, gândul îmi fuge la muncitorii din preajma Palatului Parlamentului care robotesc la schimbarea conductelor de  termoficare sau de apă și, de aproape un an, pe ger, pe ploi, pe arșiță și nu i-am auzit să se declare sfinți... Cu asemenea  fetișizări, Justiția  nu are decât de pierdut, lumea o va huli și mai abitir. Nițică  înțelepciune nu le-ar  strica onorabililor acum, în dârdora  campaniei declanșate împotriva lor !

Pe nesimțite, orele se scurg și îmi vine rândul  să-mi rostesc alocuțiunea. Improvizez, remarcând, deloc cu plăcere, că sala e cam goală,  că tinerii  nu s-au învrednicit  să participe, că media de vârstă a  spectatorilor  sare de 50 de ani, că reprezentăm trecutul justiției, nicidecum prezentul, niște pensionari melancolici, că, în loc să discutăm despre chestiunile fundamentale  ale sistemului judiciar, suntem preocupați să zăbovim asupra sexului îngerilor, că, dincolo de  zidurile academice, în stradă, maimuța cu smartphone a preluat  puterea și desfigurează  realitatea cum voiește...

Și fiindcă trebuia să mă înscriu în coordonatele evenimentului, am citit  decalogul  scris de mine la capătul unei vieți profesionale  ca o confruntare[2], trebuincios, sper, urmașilor urmașilor noștri...

1. Judecătorul este un om şi atât, un navetist umil între Dumnezeu  şi Diavol, perpelit de focul  adevărului;

2. Prezumţia de nevinovăţie este tocmai atelajul cu care judecătorul se plimbă când într-o parte, când în alta;

3. Între soluţiile pe care le poate pronunţa  un judecător este  şi achitarea, nu numai  condamnarea inculpatului;

4. Acolo unde probele sunt contradictorii, îndoiala profită întotdeauna acuzatului şi nu acuzatorului, iar lumea nu va pieri pentru asta;

5. Procurorul nu-i decât un avocat al statului, iar nu cel care mâine te poate ancheta şi pe tine, judecător;

6. Avocatul părţii are la îndemână aceleaşi arme ca şi procurorul, cei doi fiind obligaţi la onestitate  şi  loialitate;

7. Serviciile secrete lucrează cu informaţii  de a căror veridicitate şi realitate nu dau socoteală niciodată[3], pe când magistratul  este ţinut  să  răspundă  civil, administrativ ori penal;

8. Avocatul nu este „anexă  poliţienească” şi „dublură a parchetului”, dar nici părtaş  la  fărădelegile clienţilor  săi, astfel încât trebuie respectat dincolo de umorile şi frustrările personale ale magistratului;

9. Justiţia penală nu este „abator judiciar”, ci farmacie, iar judecătorul nu lucrează  cu „satârul generalizării”[4];

10. Politicienii sunt efemeri, iar nu stabili ori inamovibili precum magistraţii.

Cobor de pe scenă și stau până la finalul colocviului, atent să nu-mi scape nimic din reprezentația  celorlalți.

Fosta președintă  a forului suprem al magistraților, Gabriela Baltag, ni se confesează duios, însă defel încurajator: „În decembrie 2022, deși intrasem de câteva luni în cel de-al treizecilea an de când îndeplineam funcția de judecător, am hotărât să părăsesc profesia. Noul sistem «reformator», sau, mai degrabă, noul sistem de «epurare», cu potențial distructiv iremediabil, instituit cu multă râvnă și cu sprijinul nemijlocit al unora dintre cei alături de care mi-am desfășurat activitatea, în acea perioadă, s-a așezat din nou la masa justiției, mai puternic decât sistemul anilor 2000.

Chiar dacă, aparent, nu mai era vorba despre condamnabilele protocoale «de colaborare instituțională», care au măcinat ani întregi viața sistemului judiciar, noii «reformatori» sunt, în realitate, aceleași figuri prăfuite, dar malefice, plictisite de «instrumentele» folosite în experimentele realizate pe destinele multor cetățeni. Spectacolul grotesc al cătușelor care a influențat viața noastră atâția ani, ca un exercițiu de putere, de dominație, poate fi înlocuit astăzi și în timpul ce va veni cu alte reprezentații pe măsură.

Le-am văzut și cunoscut măștile (multe dintre ele, cu siguranță, nu pe toate), știam ce va urma și unde poate duce totul... către un declin evident al funcției, al statutului unei profesii pe care am iubit-o enorm și căreia i-am dăruit aproape tot ce am avut, întocmai altor mulți judecători.  I-am auzit strigând «hoții», aproape asurzitor, de multe ori chiar pe acei care au furat liniștea, libertatea, viața multor nevinovați.

În laboratoarele noii ideologii, fără a avea importanță dacă va fi sau nu una durabilă, se trasează deja încet un alt model de judecător. Astăzi, după aproape trei ani de la decizia de a pleca, realitatea zilelor îmi confirmă că am avut dreptate.

Lupta socială cotidiană, transformată în una de supraviețuire, s-a mutat și în domeniul magistraturii, care a devenit părtașă a intrigilor și invidiilor meschine și egoiste, a slăbiciunilor lumești neîngăduite profesiei, dar, mai ales, a urii care macină și spulberă tot ce întâlnește în cale.

Amintesc vorbele unui înțelept din alte timpuri, la fel de actuale și astăzi, anume că «oamenii, cel mai adesea, își clădesc ura cu aceleași pietre pe care le-ar putea folosi ca să-și clădească dragostea». Aproape ca un blestem, pare că este mai ușor să alegem să urâm decât să iubim, iar justiția nu a fost ocolită de această molimă care s-a abătut asupra ei, fie din interiorul profesiei, fie din afară.

Am ajuns să acceptăm ura ca pe o componentă firească, existențială, uitând de multe ori faptul că, la originea vieții, dar mai ales a salvării noastre, a stat iubirea, puterea de a dărui și de a jertfi, de a face sacrificii pentru semenii noștri.

Ura care a cuprins în mare parte societatea românească, în ultimii ani, a mers cel mai ușor de mână cu trădarea. Chiar dacă metodele par a fi învechite, uneori, în aceste timpuri de încercări, chipul trădătorului s-a actualizat permanent. Ridicat pe un eșafod de egoism, crud, parșiv, fără scrupule, profitor și lacom după atâtea așteptări care i-au încovoiat spatele de la prea multă slugărnicie, cel care nimicește sufletul sistemului judiciar poartă astăzi diferite nume. Sunt convinsă că mulți dintre dumneavoastră ați întâlnit, chiar și măcar o singură dată în viață, un astfel de nefericit personaj.

În tot acest amestec de trăiri, justiția riscă să-și piardă, în primul rând, siguranța de sine, iar misiunea sacră, care a consacrat-o de la începutul lumii, devine tot mai dificilă, pe drumul presărat cu spinii neîncrederii sociale. Toate se vor întâmpla dacă există îngăduință, iar dacă acest lucru devine realitate, nu vor mai avea relevanță nici sacrificiile care au venit odată cu profesia, nici devotamentul, nici miile sau chiar zecile de mii de destine pe care le-a dezlegat fiecare, în încercarea de a slobozi dreptatea”.

 Splendid început de spovedanie, dar eu sper ca, într-o  zi, șefa de odinioară  a CSM să-și deferece și mai larg sufletul, împovărându-ne  pe noi cu  tainele ce-i macină încă somnul.

 Scormonitor în universul matematicilor dintotdeauna, George Păun are aerul omului de știință mereu stânjenit de atmosfera de dincolo de zidurile laboratorului său plin de miracole precise.

 Deputatul Liviu Bogdan Ciucă,  pedant nu doar vestimentar, m-a surprins plăcut  prin profunzimea  culturală  și arta  discusivă,  prin ușurința deșertării  din cufărul Antichității  elene a nestematelor nicicând demodate.

Avocatul Florentin Țuca a fost așa cum îl cunosc: sclipitor, neastâmpărat, ironic, cult, ce mai, un  orator desăvârșit!

Victor Alistar mi s-a părut ușor stingher, i-au lipsit aplombul și convingerea.

 Cât îl privește  pe ex-magistratul piteștean Marius Andreescu, l-am redescoperit  altcumva – un om al bibliotecii, al frământărilor și al perspectivei, un vizionar, căci nu-i simplu să anticipezi  evoluția dreptului în epoca dominată de  Inteligența Artificială.

 Una dintre amfitrioane, năvalnica Andreea Ciucă, s-a oprit la  noțiunea de adevăr, însă nu oricum, ci făcând  recurs la gânditorii de demult, ale căror citate ne-au luminat  ziua.

 Cealaltă, melancolica Mihaela Stănciulescu, nu s-a lăsat mai prejos și s-a  încăpățânat  să susțină că dreptatea ar fi o... stare de sine ! Bunăoară, cică „nedreptatea are o capacitate extraordinară de a se camumfla în dreptate. Este o atitudine cu dimensiuni dramatice pentru că ne aruncă în deznădejde și extaz. În egală măsură, lașitatea și impostura însoțesc nedreptatea aruncându-l pe Dumnezeu în îndoială.

Totuși, omul între justiție, ca adevăr și spiritualitate, omul beneficiar al dreptății sau făcător al dreptății este, în fapt, receptorul dublei sale valențe – morală și juridică. Dreptatea nu ar trebui înțeleasă ca o punere în balanță a meritelor cu răsplata cuvenită, ea vine din încrederea că Dumnezeu răspunde la frământările sale.

Dreptatea și nedreptate sunt ca două contraste puternice de lumină și întuneric care pot scoate în evidență starea de bine sau dramatismul unei situații. Pot personifica răzbunarea care rareori nu reușește să-l urmărească pe omul rău sau ieratarea ce poate fi piatră de încercare sau treaptă către cer.

Dacă am măsura dreptatea, unitatea va fi iertarea. Eliberarea de povara greșelilor înseamnă să te eliberezi pe tine însuți ferindu-te să mai greșești. Dar este aceasta o formă a dreptății?”

Titularul portofoliului   ministerial, Radu Marinescu,  a fost decent, ceea ce azi, în desenul politic de pe Dâmbovița,  înseamnă... enorm.

„Indiferent  de voința noastră, ultimul cuvânt îl are Dumnezeu”, conchide cineva. Numai că în procesul  penal, „ultimul cuvânt” îi aparține inculpatului,  reflectez  involuntar. De ce m-aș mira, nu  Cel de Sus  e învinuit de tot ce se petrece  jos, pe pământul  fărădelegilor?  Dumnezeu, ca Inculpat Suprem, ce   revelație !

De ce o conferință de prisos? Ei bine, impactul practic al dezbaterii va fi nul, pe nimeni din aparatul de stat central, ca și pe practicienii dreptului, nu va interesa divagațiile noastre,  exercițiile noastre de narcisism,  într-o țară debusolată și-ntr-o perioadă tulbure rău. De aceea n-ai cum să nu ridici sprânceana citind că „prin conferința Omul între justiție și spiritualitate ne-am propus să dăruim câteva ore în care toți cei prezenți să înțeleagă importanța liniștii interioare, dar și de ce puterea propriei conștiințe este calea spre pacea din noi.

Nu este ușor să ne păstrăm echilibrul în aceste vremuri pline de încercări, de provocări, de spasme și de clivaje interumane. De aceea, credem că este determinant să avem curajul de a spune adevărul pentru că doar astfel putem merge înainte. Cu siguranță, am fost și vom fi încercați de gânduri, de neliniște, de frustrare, de revoltă interioară, dar, poate, tocmai aceste încercări sunt cele care ne pot deschide sufletul și inima spre orizontul binelui comun”.

Și, nu în ultimul rând, subiectele abordate au păcătuit  prin caracterul pur teoretic, subiecte  de conferință și atât, susținute de fiii vitregi ai unei vremuiri bicisnice, să nu ne sfiim s-o recunoaștem !