Lumea arde și baba noastră de la Cotroceni se piaptănă prin Africa, în băi de mulțime care-mi amintesc de o întâmplare povestită de Marlon Brando: „O dată, când Charles de Gaulle urma să vină în Tahiti, pe când eram şi eu acolo, vestea a trecut din sat în sat. Majoritatea oamenilor i-au ignorat sosirea, până când li s-a spus că avea să se dea o petrecere cu ocazia venirii lui. Atunci, au dat năvală în autobuze, și-au adus tobele și fustele și au sărbătorit bucuria vieţii, nu pe de Gaulle; nu dădeau doi bani pe el şi nici măcar nu știau cine era. Dar, când a intrat în port, mii de oameni stăteau în apă până la gât, cu mâncare, flori, lacrimi şi cântece.”[1] Chiar, ce o fi căutat Klaus Iohannis pe meleagurile înnegrite de soare, când țara e deja în râpă? Sau le-o fi împărtășit africanilor niscaiva secrete din epocalele sale realizări și împliniri, începând cu „România educată?” Că, de, tocmai ce ni se spuse că 75 % dintre elevii de liceu de la noi n-au citit în viața lor o carte, una singură măcar !
Dincolo de Tisa, de pildă, Viktor Orbán, nu-și plimbă dosul unde a dus mutu' iapa, ci rostește o realitate care, la București, e vârâtă sub mii de preșuri. Păi, da, „spun că primim bani de la Uniunea Europeană. Primim pe dracu! Nu primim bani de la Uniunea Europeană: recuperăm o parte din banii scoși din Ungaria de către occidentali. Îmi doresc cu adevărat ca ungurii să nu privească fondurile UE ca pe ceva ce primim de la popoare care sunt mai bogate și mai puternice decât noi, ci să vadă poporul ungar ca pe unul care s-a alăturat altor țări mai norocoase, după ce am trecut prin patruzeci de ani de comunism. Le permitem să își aducă bunurile aici fără a le impune taxe vamale protecționiste. Le permitem să investească aici și să ne oblige să intrăm în competiție cu ei, în ciuda faptului că noi am intrat în cursă cu un tur în urma lor. Am semnat toate aceste acorduri și în schimb așteptăm de la ei să ne dea înapoi o parte onestă din profiturile afacerilor lor – deoarece este a noastră și noi am muncit pentru ea. Am acceptat să intrăm în cursă în condiții inegale, iar în schimb avem dreptul la un fel de compensații financiare care să egalizeze condițiile. Așa ar trebui văzute lucrurile. Un fost comisar european responsabil cu afacerile economice a calculat că aproximativ 70-80% din banii primiți de la UE sunt de fapt utilizați pentru a cumpăra produse fabricate de întreprinderile occidentale și pentru investiții implementate de companiile vestice. Și ei profită de pe urma aceasta. Deci, este deopotrivă umilitor și neadevărat să prezinți fondurile UE ca pe o condescendență a Uniunii de a da niște bani pentru central-europenii mai săraci. Mi-aș dori ca noi, ungurii, să avem mai mult respect de sine.”[2]
Apropo, mult stimate reales degeaba, ungurul cere mai mult respect pentru ai lui, nu ca tine, cerșetor la porțile străine ! Om trăi să te auzim și cu astfel de declarații ?
Mai departe, la Antipozi, Julia Gillard (prim-ministrul australian) e și mai categorică: „Imigranții trebuie să se adapteze. Este o problemă de tip «Take it or leave it». Am obosit ca această națiune să își facă atâtea griji dacă nu cumva ofensează unele persoane venite aici recent, sau cultura lor... Cultura noastră s-a dezvoltat timp de peste două secole, după atâtea zbateri, încercări și victorii ale milioanelor de bărbați și femei care au căutat libertatea. Vorbim engleza, nu spaniola, libaneza, araba, chineza, japoneza, rusa sau altă limbă. Deci, dacă doriți să faceți parte din societatea noastră, învățați limba noastră!! Cei mai mulți australieni cred în Dumnezeu. Nu este vorba despre «dreapta creștină» sau «presiuni politice», este o realitate faptul că această națiune a fost fondată de bărbați creștini și femei cu principii creștine. Este, cu siguranță, adecvat de a afișa această realitate pe pereții școlilor noastre! Dumnezeu vă deranjează? Dacă da, vă sugerez să luați în considerare o altă parte a lumii pentru a trăi acolo, pentru că Dumnezeu este parte a culturii noastre. Acceptăm convingerile voastre, fără întrebări. Tot ce vă cerem este să respectați convingerile noastre, să trăiți în pace și în armonie cu noi. Aceasta este țara noastră, pământul nostru și stilul nostru de viață, de care vă oferim posibilitatea de a vă bucura. Dar, din momentul în care începeți să vă plângeți, să gemeți și să bombăniți despre steagul nostru, angajamentul nostru, convingerile noastre creștine, sau stilul nostru de viață, vă încurajez să profitați de o altă mare libertate australiană: «DREPTUL DE A PLECA». Dacă nu sunteți fericiți aici, ei bine, plecați! Noi nu v-am forțat să veniți! Ați venit de bună voie, atunci acceptați țara care v-a acceptat așa cum sunteți!”
Deocamdată, România e abia la începutul unei astfel de experiențe, dar n-ar fi rău să învățăm din pățania altora și să n-ajungem să repetăm greșelile lor. Nu de alta, însă, în Timișoara, bunăoară, s-au aciuat vreo 10 000 de emigranți... Oricum, m-am liniștit deodată aflând că Insulele Capului Verde ne sunt prietene...
*
Peste un an, îl vom alege pe succesorul președintelui-care-nu-a-făcut nimic și totuși, nimeni nu se înghesuie să-și anunțe candidatura. Prin culise, se vorbește că liberalii l-ar împinge în Deal pe apevistul Ciucă, învățat încă din școală să execute comenzi, devenit un aghiotant ideal al „Unchiului Sam”. Din partea cealaltă nu transpiră nimic, doar gluma de prost gust cu Ciolacu, care, cică, n-ar fi de acord ca partidul să-l susțină pe Mircea Geoană. Mă pufnește râsul, zău ! De parcă Marcel e de capul lui, gogomănie mai mare nici c-am pomenit ! E suficient să fie chemat de portarul ambasadei americane și să raporteze pocnindu-și călcâiele că le-ar sponsoriza campania electorală și fraților Tate. A, că și-ar îndemna primarii din teritoriu la non-combat ? Pardon? „Cine nu sare, ia condamnare!”, că nu i-o fi luat Dumnezeu mințile? Nu știu alții cum sunt, însă eu, ori de câte ori dau cu ochii de reclama publicitară cu Marcel, robotul, am senzația că-l văd pe... Marcel Ciolacu !
Nu demult, secretarul general adjunct al NATO (care ar face o treabă excelentă în funcția respectivă, cum mi-a mărturisit un înalt demnitar german) cam bătea șaua ca să priceapă iapa din scutlâc. Astfel, invitat în vară de Ovidiu Ioanițoaia la un podcast, ex-pesedistul s-a întrecut în reverențe pentru galeriile unora și altora (echipe de fotbal,desigur !), știind că peluzele votează la greu. I-a curtat întâi pe giuleșteni, apoi pe juveți, ca să se gudure și pe lângă steliști, dinamoviști și constănțeni, pe linia machidonilor: „Rapidismul e boală grea, dar eu am crescut într-o familie de suporteri ai Craiovei. Tata a fost militar toată viața, iar mama la ITB. Amândoi erau cu Știința, toată familia oltenească ţinea cu ei. Am fost la confluența între Știința și Steaua, pentru că tata era militar și toți colegii lui erau stelişti. (…) Într-o zi m-a luat un coleg şi m-a dus pe stadion în Giulești. Mi-a plăcut! Era cea mai populară echipă din România, până ca Steaua și Dinamo să facă multă performanță. M-am atașat de acest club și mă bucur acum să-l văd cum renaşte pe o bază profesionistă. Merg la meciurile Rapidului când sunt acasă, dar merg și Ia alte partide. (…) Inima îmi bate pentru Craiova și mă bucură când văd echipe de tradiție renăscând. Îmi pare rău că Timișoara nu-și găsește un ritm, mă bucur pentru ce face Gică Hagi, cu care sunt prieten și pe filiera armânească din familia mea. Soţia și familia ei au o puternică componență armânească. (…) Ce face Burcă mi se pare un lucru extraordinar! Iar apropo de suporteri... Îmi place galeria Rapidului, îmi place galeria Științei, dar vreau să vă zic că galerie cum are Dinamo... Bravo lor! Inflăcărați și numeroși.”[3] Imparțial ca tot românul, are grijă să nu intre în conflict cu oltenii: „La Craiova trebuie clarificat. E un oraș la care țin foarte mult. Sunt oltean sută la sută. Mă uit la meciurile ambelor echipe şi nu am nicio preferință. Pentru mine, tot Ştiinţa Craiova era. (…) Deci în casa mea a fost tot timpul Știința Craiova, eu nu pot să le spun Universitatea.”[4] Și, hodoronc-tronc, își încordează glanda salivară și scuipă înspre Răsărit, deși sula n-avea nicio legătură cu prefectura: „Au răscumpărat (n.m. dinamoviștii) momentele inițiale când Uniunea Sovietică impunea echipe peste tot.”[5] În schimb, o limbă pe bucile „partenerului strategic” nu strică niciodată, fiindcă de acolo vine lumina: „Pentru că eram tânăr, relația instituțională, apoi personală cu Bill Clinton a fost decisivă pentru mine. Bill Clinton mi-a salvat cariera! (subl.m.) Când eram ambasador la Washington, dar și după. Mi se pare cel mai talentat om la politică pe care l-am văzut în viața mea. (…) Un om mai cald și mai talentat la sportul ăsta care e politica... Am fost cu el la dineuri oficiale, cu Secret Service, și se ducea în bucătărie și mulțumea la toată lumea. Nu o făcea pentru era politică, ci pentru că era natural. Mi se pare că a fost cel mai talentat om din politică pe care eu l-am cu noscut. M-a învățat să nu fiu niciodată cu nasul pe sus.”[6] Finalul e apoteotic, școala hollywoodiană nu se dezminte, deoarece, întrebat dacă va candida la prezidențialele din 2024, soțul „Mihaelei, dragostea mea”, răspunde cu schepsis: „Am spus-o și o repet. Mulţumesc pentru întrebare și pentru insistență. Eu am o treabă de făcut la NATO. Mi-o termin anul viitor și numai după aceea voi lua o decizie de viitor. Viitorul e frumos oricum! Dumnezeu mi-a dat o șansă să învăţ în acești patru, cinci ani la NATO lucruri pe care nu le-aș fi învățat altfel. Pentru asta sunt recunoscător. Există viitor și după NATO!”[7]
Tare, bibicilor, nu? Zâmbesc în dungă, același Marlon Brando ne dezvăluie că „în industria filmului există un proverb crud, dar amuzant: «La Hollywood „du-te dracu' ”se spune „ai încredere în mine”».”[8] Că m-am săturat ascultându-i pe oficialii de pe Potomac exprimându-și încrederea în România și-n politicienii ei loiali cauzei națiunii de dincolo de Ocean, nu și cauzei propriei lor țări. Oare n-or simți alde Iohannis și comp. un fior citind discursurile unui Orbán, unei Gillard?
[1] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama
