Caut prin bibliotecă, „acest templu al cărților nelegiuite”[1], volumul lui Andreï Makine, Dincolo de frontiere. Țin minte că acolo am citit cândva ceva care m-a oripilat, o zicere churchilliană referitoare la kurzi: „Mă declar cu tărie în favoarea folosirii gazelor toxice împotriva triburilor necivilizate“. Sau a lui George Washington: „Le veţi refuza solicitările de pace înainte să le dărâmaţi complet taberele“. Ordinul îi viza pe indieni, iar ulterior, cineva adăugase cinic: „Ieri, irochezii, azi, irakienii”.
Trec cu palma peste coperte, ca un gest de tandrețe intelectuală, și o deschid la întâmplare. „Homosexualitatea este o oroare”, consideră Tora, dar azi e incorect politic să mai susții o asemenea... oroare! Sau să scandezi, precum Nietzsche: „Să piară nevolnicii și neisprăviții!”. Păi, cine ar mai rămâne? S-ar goli planeta și n-ar fi deloc uman, zău ! Of, dar „cine spune «umanitate» vrea să înșele”, e de părere Proudhon și iarăși mă prăbușesc înlăuntru-mi. Mă simt neputincios și nepregătit pentru lumea în care am pășit, îmbrâncit de toane din ce în ce mai zurlii. Oftez zadarnic: „Decadența rasei albe, nocivitatea cosmopoliților”... Nu mă aude nimeni și geaba le amintesc celor din jur că e musai „să ne recăpătăm încrederea în valorile noastre umanitare șubrede, să le propovăduim altora”, vorbele mele se pierd în vacarmul declanșat de apostolii „progresismului societal” și al „libertinajului multietnic” cu orice preț. Mă uit pe fereastră, doar-doar oi alunga stafiile prezentului, un prezent duhnind a smoală. Doi srilankezi glovolizați își cară în spinare pribegia și împing vârtos la pedalele bicicletelor. Au venit la noi ca să câștige un colț de pâine, goniți de sărăcia lucie de acasă. Mda, „numărul este cel care defineşte viteza evoluţiei - imigranții sunt la început un grup, apoi o comunitate și, în cele din urmă, un popor. Iar cele două popoare pot să convieţuiască în pace sau să-şi declare război...”. Deocamdată, nu e război în vatra mea natală, ci lângă, semn că Roland Dumas, semănând „cu un bătrân corsar simpatic”, nu s-a înșelat declarând: „Aceste «primăveri» şi aceste războaie (...) au fost programate de Londra începând din 2006...”. Aidoma și „maidanele” din Ucraina și Georgia... E trebuință de măsură și de încăpățânare ca să-ți păstrezi mințile întregi și să te opui valului nimicitor! În definitiv, „acest rezistent în fața absurdului este personajul-cheie al modernităţii la jumătatea drumului pe scara socială, între gunoierii agățați de benă şi elita plutind pe valurile de stratocumulus”. Dar cum să reziști, cum ? Ești încercuit din toate părțile ! Ah, groaznicul „concasor universal, care n-avea nevoie de el ca să extermine, să producă în exces, să aducă toată suflarea la valoarea sa de piaţă, să comercializeze convingerile, să prostitueze ideile”... Ce mai tura-vura, trăim într-un „paradis creștin înțesat de scapeți”! Dar mai e el creștin?... Undeva, nimeni nu poate să mă contrazică!, există un păpușar al cărui cap „tumefiat de cifre ştie cât valorează o civilizație în care e de ajuns să apeşi pe o tastă a computerului ca să falimentezi o ţară, da, printr-o rapidă manipulare digitală. Creaţiunea își schimbă sensul pentru milioane de oameni”. Deja, am devenit străini în propriile noastre vieți... Și, totuși, cum ne salvăm? De pildă, „sexul - fermentul actelor sale, banii - unealta compulsivă cu care se împotriveşte angoasei, rarele evadări ale spiritului (arta, credința) degrabă corectate prin negoţul artistic şi înregimentarea religioasă, moartea îmbrobodită în promisiunile, mai mult sau mai puţin bizare, ale lumii de dincolo. Prins în capcană, omul caută lucruri de care să se agaţe: familie, slujbă, divertisment, himere ideologice... Diversitatea nu poate ascunde similitudinea. Inerţi sau rebeli, credincioși sau nelegiuiţi, nu părăsim nicicând comedia lumii. La început pare proaspătă, ne spunem poezia cu destul elan. Cei mai naivi îşi păstrează avântul. Cei mai puţin naivi eşuează în cinism sau se sinucid, știind că și asta era prevăzut în scenariu. În fine, jucătorii de elită, «jucătorii ontologici», îşi împing rolul până la absurd, așa încât, condamnaţi fiind la o sută cincizeci de ani de puşcărie, contemplă restul spectacolului cu o nepăsare care te obligă să-i admiri”. Sumbră eliberare...
La naiba, m-aș refugia un ceas într-o biserică, să-mi liniștesc sufletul hăituit, numai că Dumnezeul meu nu locuiește în astfel de lăcașuri ! La urma urmei, „religia se străduieşte să ne depășească biologia şi rolul social - «să ieșim din șir», spune budismul, «să fim în această lume, dar nu din această lume», pledează creştinii. Mai devreme sau mai târziu, ea devine poliţie a sufletului sau, mai rău, nănașă a Iobotomizărilor ideologice. Se ivesc alte religii. Antirasiștii copiază inchiziţia. Bombardierii umanitari imită armatele sfinţite cu pămătuful de agheasmă. (...) Religia îi consolează pe nevroticii efemerului și ai lipsei: ce nu poate fi dobândit în lumea de-aici, e promis după moarte. În islamism, retribuţia este tangibilă (şaptezeci de fecioare), creștinii se mulțumesc cu un paradis anafrodiziac”. Și, totuși, insist, care-i scăparea? „Bătrâne”, îl aud pe Andreï adresându-mi-se intim, „singura superioritate e să ştii să ieşi din horă, să părăseşti scena când toți ceilalți joacă fals, chinuiţi de teama ratării şi de panica morţii...”. O fi, acum, un astfel de moment? Ori să-mi suport pe mai departe inferioritatea ?
[1] Andreï Makine, Dincolo de frontiere
