În septembrie, la... Oktoberfest

„Este îngrozitor să n-ai un prieten căruia să-i spui cât ești de fericit sau de trist”, remarca pe bună dreptate Panait  Istrati  cândva.  Titi V. este însă un norocos, are o groază de prieteni, nu unul! Care i-au făcut ditamai surpriza de ziua lui de naștere,  într-o dimineață  vaporoasă de toamnă. Copiii, stabiliți în SUA, l-au invitat la München ca să-l sărbătorească.  Și fiindcă era  o aniversare mai acătării  -  70 de ani -, ne-au propus și nouă să-l însoțim, fără a-i  divulga  însă secretul. Și ne-am adunat vreo treizeci, și nimeni nu s-a trădat, ce mai, oameni de cuvânt ! Așa că  iată-ne în aeroport, pitulați  în loc întunecat și așteptând ora 4:30. La „trecute fix”, ne-am pornit înspre „țintă”, îmbrobodită de cu seară că va fi întâmpinată la casa de la check-in de un reprezentant  al... agenției de turism.  Șiretlicul a funcționat ca uns și să te ții lacrimi  de emoție  când ne-a văzut  laolaltă, cu coifulețe de carton lucios pe care îi urăm duios: „La mulți ani, Titi !”... Ne-am îmbrățișat îndelung, ne-am bucurat ca niște copii zburdalnici  și am urcat în avionul  prieteniei.

 

                                                  *

 

Am început  coborârea. De sus, din aeronavă, Austria  e o pictură  cum rar ți se întâmplă să-ți treacă prin fața ochilor ! Nimic nu-i lăsat la voia hazardului, totul pare trasat cu echerul  sau rigla și întreținut cu grijă de gospodar harnic. În depărtare, crestele înalte ale Alpilor sunt încă înzăpezite și iarăși implor zeii să-mi împrumute niscaiva  aripi ca să zbor de colo-colo. Degeaba rugămințile mele, din Olimpul universal aceeași tăcere, nimic nu s-a schimbat, motiv să-mi  torc gândurile  mai departe. Survolăm deja Germania (Ashkena, în limba ebraică), alt prilej de desfătare a privirii. Câtă ordine, câtă omogenitate în lucrurile pământene, observ încântat de aici, din înalturi...

 Aterizăm  în inima Bavariei deodată  cu zorii  zilei.

 

                                                  *

 

Poposim, întâi și-ntâi, la muzeul BMW. Îl  ocolesc cu grație, eu și tehnica nu ne-am împăcat  niciodată, două linii paralele și atât. O zbughesc prin satul  olimpic de odinioară,  finalizat  în 1972. Bungalourile s-au micșorat, parcă,  zac părăsite  și uitate. Ce povești  sportive și extrasportive trebuie să ascundă cutiile astea de beton... Însă  unele miros încă a sânge și-a moarte. Zăbovesc nițel la „Memorialul  victimelor” ucise de „vânătorii”  palestinieni[1] și  observ că  trei dintre ele erau născute în... România, sărmanii  evrei... Era prima oară când auzeam că în lume trăiesc și teroriști, iar indivizii ăștia n-au decât un singur scop în viață - să-i omoare pe dușmanii lor. Ieșeam din copilărie asurzit de rafalele kalașnikoavelor dintr-un parc olimpic, ce mai paradox! Pe două ecrane mărișoare sunt derulate imagini cu oficiali germani și nu numai ținând  discursurile ce au însoțit tragicul eveniment.  Câteva candele pâlpâie  în spațiul nemuririi și mă înclin în semn de iertare a greșiților  mei antisemiți.

Mă apropii de Olympiastadion, o  construcție  futuristă chiar și astăzi, după  atâtea decenii. A îmbătrânit, miroase a mucegai, ce triste sunt basmele agonizând... Odinioară, pe 7 iulie 1974, arena fierbea, doar se juca finala Weltmeistershaft, între  RFG și Olanda, iar eu aveam să-mi notez în cartea De la Montevideo la Doha[2] trăirile de atunci...

      Mă tot învârteam prin casă până la începerea meciului, nerăbdător să-mi văd favoriții, cu Cruyff în frunte. Nici nu concepeam să piardă, aveam doar 13 ani și mi se părea o formalitate să-i bată pe nemți. Unde mai pui că Saldanha îi atenționase pe toți: „Cruyff singur e mai bun decât Beckenbauer și Müller împreună!“. Și ce a urmat mi-a aprins și mai rău iluziile. Oaspeții încep balul. Mingea ajunge la Cruyff, după 14 pase consecutive!, aflat chiar în centrul terenului, pe linia lui Krol. Olandezul mângâie ușor balonul, privește apoi în jur, adulmecă precum un animal de pradă. Accelerează, simte ceva. Aleargă cu capul sus, cu pletele-i fluturânde, pare un personaj din Antichitate. Schimbă direcția. Vogts, pândarul său, îi pierde urma. Johan e aproape de linia careului mare, când o fi ajuns acolo? Hoeness îl atacă din spate și îl faultează, Cruyff se prăbușește dincolo de linia albă. Măcelarul Taylor indică punctul cu var, fără ezitare, penalty! Soția lui van Hanegem se întoarce cu spatele la teren și își rostește rugăciunea, nu e în stare să privească. Tensiunea crește vertiginos.

      De câte ori am privit faza aceasta școală, mi-au venit în minte vorbele lui Liță Dumitru: „Cu Cruyff era altceva. Venea spre tine, moale, cu viteza întâi. Tu te repezeai să-i iei mingea, dar în timpul ăsta pleca de nu știai pe unde a trecut, intra în a cincea direct. Uriaș a fost Cruyff !“. Neeskens[3] șutează cu furie, pe mijlocul porții, Maier plecase într-o parte. Marele Sepp scoate mingea din plasă, până la el niciun alt coechipier de-al său nu atinsese sfera asta năzdrăvană, finala începea de la 0-1. Nemții amuțesc, eu jubilez, batavii mei îi au la degetul mic, le vor umple plasa cu „boabe“. „Olanda a jucat foarte bine primul minut“, avea să recunoască peste ani Cruyff, cel care credea că „joci fotbal cu mintea. Picioarele nu fac decât să te ajute“. (...)

     Sunt dezolat, viața mi se pare un deșert, batavii n-au putut să-și învingă istoria, este greu să te trezești dintr-odată campion mondial. Îți trebuie un exercițiu al izbânzii, cum să câștigi titlul la debutul într-o finală? Sufăr ca și când viața n-ar oferi fiecăruia dreptul la revanșă, la 13 ani toate capătă contururi apocaliptice. Dar Cruyff rămâne cel mai mare din lume, ce dacă Beckenbauer îi dăduse o lecție de stăpânire de sine, de forță mentală...

Mă străduiesc să-mi închipui vacarmul acela de entuziasm colectiv dezlănțuit la finalul partidei în perimetrul  ce-mi găzduiește acum imaginația de microbist ...

                                                        *

 

E ceasul  prânzului și foamea ne-a  încolțit, nemernica ! English Garden  ne primește în sânu-i  fermecător și hălăduim împrejurul  lacului mărginit de copaci umbroși. Mergem la masă, sătui de scurta plimbare ! Răsfoiesc „cartea de bucate” și mă bosumflu pe dată: „Schnitzel  Iohannis”, citesc și mi se taie pofta de mâncare. Nici  aici nu scap de pacostea  wernerică de acasă,   mama lui de... ghinion ! În definitiv, să ne fie de bine, că pe Tândală sibianul nu l-au votat marțienii, ci compatrioții mei !

 

                                                  *

 

Seara mă  prinde prin oraș, prin centrul vechi, mai precis. Puhoi de lume, bleah... „Make falafel not war” sună reclama unui restaurant arăbesc și zâmbesc amar. Războiul s-a cam întins ca pecinginea în ultimii ani și bătăușii planetari  nici să n-audă de... falafel.

 Pe zidul  frontal al primăriei, o adevărată grădină de flori, o splendoare! N-apuc să mă satur de cromatica neverosimilă  că zăresc întinse,  alături de steagurile  Germaniei și al Uniunii Europene, drapelele.... Israelului și al Ucrainei. Hai că față de „poporul ales” sentimentul  de culpabilitate le va căzni  pe veci somnul nemților[4], însă, astăzi, statul lui Israel e unul agresor! De ce, totuși,   să ții și bicolorul rutean, zău că n-am un răspuns  decent... Sau are dreptate Paul Morand, care spunea că„ germanii  sunt primii metafizicieni și  primii tehnicieni ai lumii, nu le lipsește  decât  psihologia; or, tocmai ea pune capăt războaielor”?

Noaptea  s-a ivit  pe nesimțite pe  Marienplatz și hărmălaia e în toi.

 

                                                  *

 

 Oktoberfest se deschide astăzi, 20... septembrie. D-ale fritzilor... Involuntar, îmi  aduc aminte de vorbele lui Paul Valéry: „N-am întâlnit  niciodată un german inteligent”[5]. Eu, da,   aroganța  stupidă a francezului mă oripilează. Urbea freamătă, străzile s-au umplut cu costume populare, iar  purtătorii lor se grăbesc țanțoși spre butoaiele cu bere. Calcă apăsat, semn că sunt nerăbdători  să ajungă la „locul faptei”. Da, fiindcă acolo unde sunt oameni e mereu un... loc al faptei! Ei sunt masivi și ciolănoși, iar ele, zdupeșe și deloc grațioase. Trupuri  pirogravate ostentativ și tâmp, ce mai, caverna se lăfăie din nou pe globul tatuat ! Paznicii ne controlează la piele, vigilenți și neînduplecați.  Reușesc să  strecor o sticlă de plastic  cu apă, dar nu scap în cele din urmă și un ciclop  negricios mi-o confiscă. Tiribombe, dulciuri de toate  culorile și aromele, flașnete cu maimuțe de pluș, fel de fel de drăcovenii răsfirate pe un teren imens. Un bâlci teuton, vizitat de 620 000 de turiști[6], aveam să aflu mai târziu. Intrăm în cort, de fapt în baraca amenajată special, una din zecile ridicate astfel. Ca odată, demult  tare, la cooperativele agricole de producție de pe plaiurile mioritice, la Ziua recoltei... Desigur, la alt nivel de prosperitate!  Măsuțele  nu-s  mai late de patruzeci de centimetri și lungi de o sută cincizeci. Ca și băncuțele, înguste de două palme. Ne înghesuim cinci pe-o parte și cinci pe cealaltă, spate în spate, lipiți și nădușiți de vecini. Respirăm pe rând, ca să nu-i stânjenim... La  douăsprezece bate toba și țâșnește  lichidul gălbui,  înspumat bine. Sala e în delir și atmosfera  se încinge paroxistic. Lăutarii  teutoni cântă de mama focului și mă pomenesc bătând pas de defilare! Pfu, ce muzică  militară de atac, de  cuceritori! Mesenii urlă ca apucații,  halbele de un litru se golesc cu sminteală, omul-gloată s-a dezbrăcat de uniforma  socială și s-a întors chiuind la originile grotei ! O lepădare voluntară de el însuși, de  rațiune...  Spectacolul  devine dezgustător,  femeile beau cot la cot cu bărbații, unii se năpustesc pe masă, alții urinează pe pantalonii scurți  ai strămoșilor, un ins mătăhălos a ocolit pisoarele și se ușurează în chiuvetă, o îngrijitoare dă buzna regulat printre masculii loviți fulgerător de nevoile fiziologice și nici că se sinchisește, copilașii asistă nevinovați  la darea în stambă a adulților,  destui pantagrueli pică din picioare, orgia n-are  limite. Se consumă fără fereală și prafuri, banu' și dezmățu'  să iasă!  Un burduhănos cu „mustățile pomădate, desfăcute ca niște aripi de pescăruș”[7], animatorul tarafului, s-a suit pe o tăblie în mijlocul petrecăreților și plesnește sacadat dintr-un bici, excitându-și euforic confrații. Mă cutremur pe dinlăuntru, în dosul  frunții mi se ivește deodată Hitler, și el produsul  malign al berăriilor de acest fel. Îmi este clar, doar în  asemenea hangare, alcoolizate și deșănțate, un neînsemnat ca timidul Adolf se putea metamorfoza  în Führer-ul pornit să scalpeze și să azvârle omenirea în lagăr... Brr, mi s-a făcut frig, deși e neîndurător  de cald. Ca să vă dați seama, e bine să știți că, de pildă,  între pereții unei astfel de  hardughii au încăput... unsprezece mii de burți flămânde și de gâtlejuri uscate,  te joci cu  nibelungii? Ha, ha, „La deutsche vita”, că  tot am ochit acest slogan pe pereții unor clădiri... Altminteri, „un popor de furnici... fără regină”, ca s-o citez pe Elena Șuțu[8], soția antipaticului Paul Morand. Deocamdată, dar sigur, în curând,  va apărea un rege și Germania va fi iarăși ce a fost odată! Păi, tocmai ce li s-a permis să se reînarmeze și vor să pună la bătaie 80 de miliarde de euro (noroc că nu există consens politic!), îmi muncește frământările. Și nu exagerez neam urmărindu-i  atent cum tresaltă patriotic  la fiecare sunet de fanfară și cum se umflă de mândrie națională! Îi simt frustrați că amintirea războaielor mondiale i-a ținut în lesă o jumătate de secol, însă  purgatoriul  e pe final, Deutschland über alles ! S-au  umilit  îndestul încercând „să-și vândă înfrângerea celui care oferă mai mult”[9], și instinctul  revanșard, de „rasă superioară”, nu li s-a atrofiat...

Plec înainte de vreme din spațiul crăpelniței și al beției  organizate nemțește, un alt chip al iadului, nu-i balsfemie! Pe o  peluză verde dinafara țarcului bahic, puzderie de inși răscrăcărați alandala, răpuși de plăcerea viciului consumat cu lăcomie. Și „mojicia zilei”[10]  nu s-a isprăvit...

 Cumplit  e să fii lucid într-o turmă de cetățeni turmentați... Iartă-mă, Doamne !

                                                *

 

Stau încremenit în mijlocul miilor de consumatori îndrăciți și reflectez  la vorbele lui Thomas Mann: „Cea mai mare creație poetică a noastră, Faust al lui Goethe, îl are ca erou pe omul aflat la hotarul dintre Evul Mediu și umanism, pe omul preocupat de ideea dumnezeirii, care, din temerara dorinţă de cunoaștere, se dăruie magiei, diavolului. Acolo unde aroganța intelectului se  împerechează cu îmbătrânirea sufletească și cu constrângerea, acolo se află dracul. Și acest drac, dracul lui Luther, dracul lui Faust, mi se pare de aceea o figură prin excelență germană, iar legământul cu el, faptul de a te vinde diavolului pentru ca, arvunindu-i liniștea sufletească, să dobândești pentru un timp toate averile şi puterea de pe pământ, era ceva specific și apropiat ființei germane. Un gânditor și un cercetător însingurat, un teolog şi un filozof în chilia lui, care, din năzuința către plăcerile lumești și domnia peste lume, îşi vinde diavolului sufletul - nu este oare tocmai momentul potrivit de a vedea Germania sub această înfățișare astăzi, când pe Germania literalmente o ia dracul?

Este o mare greșeală faptul că nici legenda, nici poemul nu-l pun pe Faust în legătură cu muzica. EI ar fi trebuit să fie muzical, să fie muzician. Muzica este un domeniu demonic - Søren Kierkegaard, un mare creștin, a expus lucrul acesta în modul cel mai convingător în studiul său dureros-entuziast despre Don Juan al lui Mozart. Ea este o artă creștină cu semn negativ. Ea este cea mai calculată ordine și în același timp antirațiune purtătoare de haos, bogată în gesturi vrăjitoreşti, încântatoare, o magie a cifrelor, arta cea mai depărtată de realitate și totodată cea mai pasionată dintre ele, abstractă și mistică. Dacă Faust e să fie reprezentantul sufletului german, el trebuie să fie muzical; căci abstractă și mistică, deci muzicală, este relația germanului cu lumea - relația unui profesor care a simțit răsuflarea diavolului, neîndemânatic și totodată destinat de conștiința arogantă să fie superior lumii prin «profunzime».

În ce constă această profunzime? Tocmai în muzicalitatea sufletului german, în ceea ce se cheamă interioritatea sa, cu alte cuvinte: în dedublarea energiei omenești într-un element speculativ și în altul social-politic, ca și în totala prevalență a primului în raport cu cel de al doilea. Europa a resimțit tot timpul lucrul acesta și a îndurat monstruozităţile și nenorocirile consecințelor lui. Balzac scria în 1839: «Les Allemands, s"ils ne savent pas jouer des grands instruments de la liberté, savent jouer naturellement de tous les instruments de la musique». Este o observaţie deosebit de limpede și frapantă, şi nu singura de acest fel, pe care a făcut-o marele romancier. În Cousin Pons el spune despre muzicianul german Schmucke, un minunat personaj: «Schmucke care, ca toți germanii, era foarte tare în armonie, instrumenta partiturile pe care vocal i le oferea Pons». Într-adevăr, germanii sunt preponderent muzicieni ai verticalei şi nu ai orizontalei, maeştri mai mari ai armoniei, în care Balzac includea contrapunctul, decât ai melodicii,  mai mult instrumentiști decât admiratori ai vocii omenești, în muzică mult mai înclinați spre savant şi spiritual decât spre cantabilul încântând poporul.  Ei au dăruit Occidentului muzica - nu vreau să spun cea mai frumoasă și plăcută, dar cea mai profundă și însemnată muzică a lui, și Occidentul nu s-a sfiit în a le aduce mulțumirile sale și în a-i slăvi. Dar totodată el a simţit, şi simte astăzi mai mult decât oricând, că o asemenea muzicalitate a sufletului este scump plătită în alte sfere - în cea a politicului, în cea a conviețuirii omenești”[11].

Cuget inevitabil la fragmentele tocmai copiate și mă încăpățânez  să cred că Germania s-a exorcizat în deceniile  dindărăt și Necuratu'  nu se va mai înapoia vreodată  pe Rin ! Și, da, Faust este, la  Oktoberfest, muzical și afumat crunt! Iar muzicienii ăștia verticali și-au îmbiat semenii, țap cu țap, la... orizontală, o armonie imposibil de  regăsit altundeva !

 

                                                    *

 

S-a amurgit. Am ieșit pe terasa de la intrarea în hotel.  Stau pe  scaun și mă uit  oriîncotro. Cupluri și grupuri,  în nelipsitele veșminte populare, se  înapoiază de la târgul devorator de măsură. Cărările  s-au îngustat pentru toți,  constat, abia reușesc, caraghioșii,  să-și păstreze echilibrul, hainele le atârnă dezordonat, iar  uităturile li s-au încețoșat  comic de-a dreptul. Patru puștani,  minori, au terminat o miuță, au luat mingea și beau cu sete din sticlele  de bere în timp ce se zbenguiesc pe trotuar... Mda,  viitor de aur...

 O șterg  iute în cameră, scârbit de condiția  umană a  secolului postmodern.                                                

                                                  *

 

„Germanii sunt detestaţi din cauza virtuţilor lor. Dau întotdeauna impresia că se încăpățânează, că vor să corecteze viaţa. Românii, dimpotrivă, dau senzaţia de inocenţă, chiar și secăturile, inocența dinaintea păcatului originar. Au încredere în viață. Sunt ușurința întruchipată. Ca toate democraţiile.”[12] Rumeg frazele astea în pragul somnului și mă silesc  zadarnic să am încredere în viață. Însă n-aș trăi în Germania nicicând,  nu ne potrivim  defel. Îmi place nespus să fiu român, deși nu-s ușuratic și nici inocent...

 

                                                  *

 

Duminică  dau o raită prin cartier.  Soarele ne răsfață blajin, vara s-a  pârguit adânc  și da, „toamna devine mai repede galbenă în Occident  decât în Orient, din cauza ploilor  mai frecvente”[13]... E o liniște de catedrală, străzile sunt pustii, nici țipenie de om... Și nici coșuri de gunoi, o curățenie de farmacie. Casele sunt pătrățoase, lipsite de  fantezie arhitecturală, niște depozite de făpturi omenești. Unele locuințe au ușile  deschise, semn că șuții  și șpringarii valahi nu i-au împresurat. Pe naiba, pe o  bancă se așază patru indivizi jerpeliți, cu figurile abrutizate. Beau bere, fumează  și ronțăie ceva. Mă apropii curios și mă lămuresc mintenaș - sunt concetățenii mei... Își   isprăvesc gustarea și se roiesc, fără să-și strângă gunoiul. „Noi suntem români, noi suntem români...” de-a pururea... barbari !

 

                                                  *

 

Cică, scrie Dostoievski în Demonii, „omenirea poate să trăiască fără englez, fără Germania, poate să trăiască foarte bine fără rus, poate să trăiască fără știință, fără PÂINE, doar  fără frumusețe nu poate să trăiască”. Oare? Am serioase rezerve, îndeosebi la capătul experienței müncheneze... Și la naiba cu Montaigne, care se  hazarda să spună că buna dispoziție  permanentă  este cel mai sigur semn de înțelepciune! Nu mai încape îndoiala, sunt departe de a fi... înțelept !

 

                                                  *

 

Unde s-au scurs cele trei zile de vacanță? mă iscodesc  în aeroportul  münchenez... Doamne, ce minunat e să ai un prieten căruia să-i spui cât ești de fericit sau de trist,  frate Panait Istrati ! Și ce dor de casă m-a pocnit !