Au înverzit sălciile în Gerai, pe malul Dunării. Și câmpul tot râde, s-a împrimăvărat dintr-odată. Unde s-o fi dus haina iarnă ? Orizontul e mieriu, o linie vagă trasă cu o pensulă subțire în zare. Un cârd de berze flămânde măsoară cu pasul larg ochiurile de apă. Calcă maiestuos, se opresc și adulmecă aerul cu ciocurile ascuțite. Abia s-au întors din țările veșnic calde. Stau așa memișcate, ca niște cumpene, după care își iau zborul în lanul de grâu. De aici, din locul acesta mistic, îmi iau în fiecare an lumina. În tihna încremenită de veacuri. Fug de acasă și mă grăbesc să ajung la altarul meu, înainte ca noaptea Învierii să pogoare peste lume. Mă smeresc tolănit pe iarba fragedă și privesc cerul albastru, mai cuvios ca orice preacurată. Sufletul tot mi se inundă de lumină, se aprinde și strălucește - mă simt binecuvântat. Din zăvoi răzbate corul păsăresc, pios și prelung: Aleluia, aleluia... Cineva smucește clopotul din vârful unui plop alb. Sar în picioare, îmi fac semnul crucii și mă rog să nu mă sting. Ajută-mă, Doamne, să împrăștii întunericul din jur, mai lasă-mă lumânare nearsă !
E atâta limpezime, atâta lumină în Gerai, încât ce nevoie să mai am de biserică ? Iar Dumnezeu este pretutindeni, l-am atins în fiecare fir de iarbă, în fiecare strop de apă ori bulgăre de pământ. La miezul nopții dorm buștean, taina ridicării din moarte a Răstignitului mi se arată în vis. Prigonitul fiu al Cerului este înconjurat de gloata vulgară și gălăgioasă, care îi cere socoteală. Îl învinuiește de șarlatanie și aruncă în El cu pietre și sudalme. Ho, netrebnicilor ! strig la ei cu venele de la gât umflate și mă trezesc confuz. Încă luminez și miros a euharistie. Sunt doar un suflet prins de-o îndoielnică cruce. Și iartă-mi, Bunule Părinte, necredința !
