Să fi avut 12 sau 13 ani când l-am cunoscut pe Octavian. Într-o vară, pe amurgite, m-am mutat cu joaca în cealaltă răscruce, la o linie distanță de cea a bunicilor. Acolo am găsit un băiat mai mare decât mine, trecuse de 20 de ani. Sau poate că întâmplarea asta să se fi petrecut mai devreme și atunci vârstele erau altele, Dumnezeu mai știe. Oricum, țin minte că am intrat în vorbă cu necunoscutul și așa ne-a prins noaptea. Îl ascultam cu gura căscată cum îmi povestea despre studenția lui și nu numai. Ori despre adolescența liceană? dar iar mă încurc în amintiri. Parcă mă vrăjise cu vorba-i blândă și frumos curgătoare. M-am trezit că-l iubesc ca pe un frate mai mărișor și cât a zăbovit în vacanța aceea la maică-sa-mare l-am căutat în fiecare zi. Stăteam amândoi pe o stinghie de lemn, lângă fântâna din răspântie, și mi se părea că tot universul se strânsese în locul acela fermecat. Aflam de la el lucruri nemaiauzite și, deodată, satul își muta granițele, se lățea de nu-l mai încăpea lumea. Luna ne mângâia pe creștet și nici nu băgam de seamă că ne îmbolnăviserăm de nemărginire și de eternitate… Prietenul meu de-o vară s-a întors acasă, a urmat toamna, apoi s-a ivit iarna, primăvara i-a luat locul și, spre mijlocul vieții, împuținat de multele anotimpuri petrecute, mi-am adus aminte de starea aceea inefabilă. Ați observat? oamenii și-ar da efemerele regate după tulburările ce i-au clătinat cândva și de aici nostalgia care le cutreieră sufletul. Iar dorul de stări se cheamă amintire și ce-am fi fără nălucirea lor? L-am regăsit pe Octavian neschimbat și împreună am redescoperit magia Islazului, a copilăriei noastre părelnic comune.
Foșnește pădurea de plop dintr-un ostrov al Dunării. Câteva prigorii ne dau târcoale și ne ceartă, ne-ar goni din pustietatea de nisip, însă nu se încumetă, în definitiv și noi suntem pruncii fluviului tutelar. Tolăniți în apa boalcă, trăiesc regăsirea lui Octavian în prietenia cea veche ca pe unul dintre momentele minunate ale destinului ce mi s-a hărăzit.
*
Urc în sat, pe un drumeag povârnit și prăfos. Pe uliță e doar fata morgana, care dansează lasciv. În fața unei porți, pe o buturugă, șade un bărbat nici tânăr, nici bătrân. Își ține capul între palme și zău că seamănă cu insul coborât din cultura Hamangia ! Îl știu de mult, taică-su a fost, o vreme, președintele cooperativei agricole de producție. Mi se plânge că a accesat 1500 de euro pentru creșterea animalelor din bătătură, transformată în fermă. Are acum în casă vreo mie de kile de carne de porc, dar nu se înghesuie nimeni să o cumpere, dimpotrivă. La fel se întâmplă și cu juncanii și groșteii crescuți de mai mare dragul. Cui să vândă, că prețurile sunt o bătaie de joc ? E greu să răzbați în competiția cu retailerii hapsâni, îl aud prin colbul tristeții moștenite de la neamul țăranilor săi. Deznădejdea are chipul acestui om, venit de la oraș înapoi la țară ca să se vindece de sărăcie. Ce stat mai e și ăsta care a pus la cale batjocorirea satului românesc ?
*
Oltul și-a mutat iarăși albia, la vărsare. A tras-o mai la deal, lăsând înspre Turnu Măgurele un prund imens. Apa a scăzut, a secat de la arșița prelungă. Să-ți ajungă la brâu, însă e plină de vârtejuri și curge ca nebuna. Visez dintotdeauna să traversez râul de care sunt legat ombilical. Și mă pornesc, avându-i alături pe Octavian și pe Mircea, să nu cumva să scap în vreun gropan, că nu știu să înot. Calc temător, grijuliu să mă prind zdravăn în clisa de pe fundul apei. Sunt încordat ca o ființă neajutorată și, deodată, îmi închipui că s-a stârnit viitura, dinspre Izbiceni… Mă scutur de spaime și ating izbăvitor insulița de nisip. Un cârd de cormorani zboară pe deasupra, săgeți negre pe cerul albastru. M-aș face frate cu ei, un anotimp măcar, să întârzii la marginea Oltului, „unde Dunărea-l așteaptă, apele să i le bea”.1 Ca în poezia cântată ca nimeni altcineva de olteanul Ion Popa…
*
Mariana lu´ Bădan a murit în primăvară, cancer la creier, mă vestește un vecin. Colega mea de generație, absolventă la Filologie, plecată ulterior la televiziunea de cultură, unde, odată, a intervievat-o pe Monica Lovinescu, s-a stins prematur. S-a întunecat, malul bulgăresc și-a vopsit cu smoală obrajii calcaroși și s-a lăsat frigul. Mă învelesc cu morțile cunoscuților și mă rog pentru odihna în care s-au pitit.
*
Încotro mă îndrept ? întreb degeaba tăcerea din jur, devenită insuportabilă, la ieșirea din Islaz. Gonesc către București, departe, tare departe de mine, cel de altădată. Nădăjduiesc ca la capătul altei veri să rămân pe veci aici, să fiu o adiere de vânt sau spuma unui val pribeag.
1Virgil Carianopol
