„Când, ca un milostiv, vei ședea Judecător...”

04 Iul 2016 | scris de Marian Nazat
„Când, ca un milostiv, vei ședea Judecător...”

Un judecător român a fost condamnat la 22 de ani închisoare pentru niște „găinării”, sume derizorii. În Norvegia, un tip a omorât vreo 70 de inși și a primit mai puțin - 21 de ani. Canibalismul judiciar face prozeliți în România ultimilor ani. Institutul Național de Magistratură trebuie iute reformat, altminteri ne vom trezi cu o droaie de monștri în robă. Acolo, la școala aia, de calfe în ale Dreptului, ei trebuie să învețe măsura și mila. „Când, ca un milostiv, vei ședea Judecător...” De aici, de la vorbele astea evanghelice, să înceapă caznele căutătorilor de adevăr judiciar !

*

Sever Voinescu scria deunăzi că „La Dumnezeu, dreptatea este, întotdeauna, precedată de bunătate”. Și ca să-i pricepem mai bine gândul, l-a citat pe Bartolomeu Anania, cu un comentariu despre Canonul cel Mare al lui Andrei Criteanul, în care „tema centrală este relația antinomică dintre bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu. Dacă El, la Înfricoșătoarea Judecată, îi va osândi la chinuri veșnice pe cei păcătoși, înseamnă că e lipsit de bunătate; dacă, dimpotrivă, îi va ierta pe toți, fără nicio discriminare, înseamnă că nu e drept. Creștinii care merg pe prima variantă cad în deznădejde; cei care merg pe a doua cad în laxitate morală”.

Dreptatea întâlnită în vremea din urmă prin sălile noastre de judecată e, adesea, crudă, lipsită de bunătate. Tineri fiind, prea tineri, totuși !, magistrații români se tem să fie buni, nu cumva să fie considerați slabi, lipsiți de fermitate. Așa că, prin pedepse înfricoșătoare, ei își clamează ostentativ-agresiv autoritatea cu care societatea i-a învestit din nevoia păstrării echilibrului social.

Acum, spre sfârșitul carierei mele judiciare, îmi doresc o dreptate precedată de bunătate. La fel pe pământ, ca și în ceruri...

*

Habar n-am cine a zis că, după ce ai eliminat imposibilul, ceea ce rămâne, oricât ar fi de improbabil, trebuie să fie adevărul, însă raționamentul e impecabil. Câți judecători de la noi îl practică, însă ? Mă tem că foarte puțini. Contează să condamni cu orice preț, să faci front comun cu acuzarea, altfel îți vei rata cariera. Îndoiala e cultivată arar și ce sperie mai tare decât omul cu certitudini de neclintit....?

*

Demult, dar nu foarte demult, un avocat, înaintat în etate, și-a luat stagiarul în sala de judecată, să-l obișnuiască ușor, ușor cu atmosfera de acolo. În fața pretoriului de recurs, maestrul a invocat două excepții de nulitate relativă. La sfârșit, după ce și-a terminat pledoaria, tânărul l-a privit cu admirație și a exclamat, plin de entuziasm: „Ați câștigat procesul !” „Nu te grăbi, să vedem soluția, mâine, în condică”, l-a temperat omul care văzuse atâtea la viața lui. A doua zi, discipolul a citit consternat că excepțiile au fost respinse. „Dar nu se poate, Maestre, aveați dreptate sută la sută, cum se poate așa ceva ?” s-a revoltat el. „Se poate, tinere, fiindcă am ridicat două nulități relative în fața a trei nulități absolute”, i-a răspuns mentorul.

*

În perioada 14 octombrie 2015 - 8 februarie 2016, Consiliul Superior al Magistraturii a organizat un concurs pentru numirea în funcție a unor inspectori judiciari. Între participanți și un fost șef de la o instanță bucureșteană. La specializara Drept procesual penal, insul a obținut nota 0,62!!??

Onorată instanță, venerabil abis...”, vorba unui poet oltean. Și noi așteptam soluții legale și temeinice de la acest magistrat.

*

Ca să prinzi monștri, trebuie să devii tu însuți monstru”, așa sună logo-ul unei emisiuni care circulă pe Animal Planet. El este valabil și pentru procurori, îndeosebi pentru procurori ! Eu am fost procuror și m-am îndeletnicit câțiva ani cu prinderea monștrilor. Până când mi-am dat seama că încep să semăn tot mai mult cu un... monstru. Și am plecat, mi se făcuse teamă de pocitania pe care o vedeam zilnic în oglindă.

*

De ce nu te pensionezi? ” l-am întrebat odată pe un amic. Tipul era judecător și împlinise vârsta lăsării la vatră. „Păi cum să mă pensionez, mi-a răspuns el, în afara sălii de judecată sunt un nimeni, cine naiba mă mai bagă în seamă ? Mor de drag să intru în sală și să-i văd pe toți cum se ridică și înțepenesc de frică în fața mea. Ehe, și femeile, îndeosebi ele, cum tremură și mă privesc ca niște ciute încolțite de lup, un deget dacă mișc și toți îngenunchează la picioarele mele ! «Domnule Președinte în sus, Domnule Președinte în jos», oriunde m-aș afla, sunt cineva cât îmbrac roba, simt că am orgasm, e o senzație pe care nicio altă postură nu ți-o oferă. Puterea judecătorului nu are limite, ea îți dă posibilitatea să fii discreționar, să împarți dreptatea după cum ți se năzare. Cum să plec acasă, doar n-oi fi înnebunit, nu mai știu să trăiesc altfel ! Mă înspăimântă nimicul ce mi se înfățișează după”.

Am tăcut. Mi s-a făcut atât de scârbă de onorabilul judecător, încât am ales necuvintele.

*

Dacă la Institutul Național de Magistratură din București s-ar preda și astfel de lecții, sigur nu s-ar mai ajunge la pedepse aberante de 22 de ani pentru „găinării”. Ori de 5 ani pentru o șpagă de 900 de euro... Dar până atunci, alde Danileț vor continua să fie formatori de cacofonii judiciare.

Marian Nazat

www.mariannazat.ro

Alte stiri din Editorial

Ultima oră