Ori de câte ori merg în Teleorman, trec pe lângă Penitenciarul Rahova și, de la o vreme, îl privesc altcumva. Mai precis, de când m-am desfătat cu Balada închisorii din Reading. Ah, de mi-ar fi picat în mână mai devreme capodopera lui Oscar Wilde, aș fi fost altul ! Și ca procuror, și ca avocat, numai că acum e târziu, prea târziu... Dar, poate, cei care vin după mine o vor citi cât încă au în mână destinul judiciar al semenilor lor...
„Nu ştiu de-i Legea dreaptă, nici
De e nedreaptă tare:
Dar cei din închisoare ştim
Că-i zidul gros şi mare,
Căci orice zi e ca un an,
Cu zile lungi şi-amare.
Ştiu doar că Legea ce s-a scris
De oameni pentru om,
De când un frate-a fost ucis
Sub vechiul biblic pom,
Doar din durere s-a urzit
În ultimu-i atom.
Un penitenciar, o ştim,
Zidit e din păcate;
Celulele-i sunt înadins
Cu gratii ferecate,
Ca să nu vadă Crist pe om
Cum chinuie pe-un frate.
Printre zăbrele, soare sau stele
Pierd raza lor cerească:
Şi-astfel ascund un iad profund
Cu nepătrunsă mască
Încât nici Om, nici Dumnezeu
Să nu-l mai recunoască.
Fapte cumplite - plante-otrăvite -
Pot creşte-n închisoare:
Şi numai ce-i mai bun în om
Se scutură şi moare:
Spaima nebună luptă-mpreună
Cu muta disperare.
Cel slab îşi simte nervii zob
Şi plânge ca nebunul;
Sau chinuit, batjocorit,
Îi vine gărgăunul!
Mulţi se smintesc, toţi se-nrăiesc,
Dar nu vorbeşte unul.
Celula-n care stăm fiecare
E-o groaznică latrină;
Duhoarea morţii prin pragul porţii
De scârbe intră plină,
Şi-orice, afară de Desfrâu,
E rupt ca-ntr-o maşină.
Sălcia apă cu noroi
Când bem, grumazu-l strânge;
În pâinea-amară găsim var
Şi clei vâscos ca sânge!
Iar Somnu-n loc de-a adormi
Se plimbă crunt - şi plânge.
*
Setoşi, scrâşnim, flămânzi râvnim
La otrăvita masă;
Ci-n nchisoare răbdarea-i mare:
De foame nu ne pasă;
Doar pietrele ce le cărăm
Pe inimă ne-apasă.
Cu noaptea-n suflet, cu amurg
De-a pururi în odaie
Roţi învârtim, frânghii-mpletim
Ce mâinile ne taie;
Dar liniştea cade mai greu
Ca-a tunului bătaie.
În niciun ceas mai blând vreun glas
Nu spune-o cuvântare;
Prin uşă ochi ce ne pândesc
Sunt fără de-ndurare;
Şi sufletul în orice chip
Călcat ne e-n picioare.
Ne înjosim şi ruginim
Ca lanţuri azvârlite;
Blestemă unii, alţii plâng,
Ies alţii din sărite;
Dar legile divine frâng
Şi inimi împietrite.
*
Căci orice inimi omeneşti
Cât de zdrobite, ard,
Şi imnuri Proniei cereşti
Îi cântă ca un bard,
Iar focul mare-l hrănesc pe-altare
Cu preţiosul nard.
Ferice inimi ce se frâng
Şi dobândesc iertarea!
Doar prin păcate în plâns spălate
Se-nfăptuie-Înălţarea:
În răni de inimi frânte Crist
Îşi picură-ndurarea.
*
Cel cu gât vânăt şi umflat,
Cu ţeapăn ochi deschis,
Aşteaptă Mâna care-a dus
Pe hoţ în paradis:
Căci pentr-un suflet pocăit
Nici raiul nu stă-nchis.
*
Trei săptămâni mai fu lăsat,
C-aşa e-n lege ritul;
Să se desprindă şi-ncet să-şi prindă
În cuget ispăşitul:
Şi sângele-a-l spăla pe mâna
Care-a ţinut cuţitul.
Lacrimi de sânge-au curs din plin
Pe mâna ce-a răpus:
Cum, decât sânge-nlăcrimat
Mai bune leacuri nu-s,
Pata lui Cain deveni
Pecetea lui Isus”.
Doamne, și câte strigăte aud de la un timp venind dinspre celulele din dosul gardurilor cu sârmă ghimpată ale închisorii bucureștene!...
„Dreptatea oarbă calcă-ntins
Pe neclintitu-i drum;
Călcâi de fier striveşte crud
Pe slabi, pe tari, oricum;
Izbeşte-apoi cu bici de foc
Şi lasă-n urmă-i scrum.
*
Opt ceasuri au sunat, precum
Ciocanul pe ilău;
Ci-n cruntul ceas, al Sorţii pas
Sorti, în mersul său,
Un laţ de sfoară ce-nfăşoară
Pe bun ca şi pe rău.
N-aveam ce face: aşteptam
Grozavul semn să cadă:
Şi împietriţi, încremeniţi,
Stam muţi şi crunţi grămadă,
Dar inima bătea în toţi
Ca toba la paradă. (...)
Prin ferestruică nu privim
Spre-acoperiş, sub scafă;
Nu ne rugăm din glas de lut,
Cu moartea-nfiptă-n ceafă,
Şi nici pe buze nu primim
Sărutul de Caiafă!”
Iar îngropăciunea câte unui părăsit de soartă și de ai lui e un spectacol sinistru - o aruncare a cadavrului nedorit de nimeni într-un șanț săpat în pământul fără identitate...
„O inimă de ucigaş
Cred ei că spurcă huma,
Dar nu! Din darnicul pământ
Vor creşte-abia acuma
Garoafe şi mai sângerii
Şi crini mai albi ca spuma.
Din gură roşii maci vor da,
Din ochii-i lăcrămioare:
Căci cine spune prin ce minune
Isus mai poate-apare,
Şi cum toiagul a-nflorit
L-a Papei cuvântare?
Dar roşii flori sau albe flori
Nu cresc în puşcărie,
Căci florile-ar mai alina
Pe omul în urgie:
Nisip şi bolovani şi var
S-întreaga poezie!
Nici maci, nici crinii nu-nfloresc
Pentru nebuni şi hoţi,
În lutul sterp nicicând brăzdat
De-a plugurilor roţi,
Spre-a spune că Divinul Fiu
Murit-a pentru toţi! ”
Un urlet înfiorător răzbate adesea în vacarmul șoselei, o voce disperată de bărbat, și de atunci mă urmărește întruna, ca un coșmar !
„Isuse! Dintr-odată simt
Ceva amar ca fierea;
Oţel topit fu naltul cer
-Aşa mi-era părerea-
Chiar sufletului frânt, în iad
Nu-mi mai simţeam durerea
Înţelesei ce gând cumplit
Privirea i-o-nfioară
Şi pentru ce căta avid
La lumea din afară:
El ucisese ce-a iubit
Şi trebuia să moară!
Căci toţi ucidem ce ni-i drag
Şi-ntindem morţii prada:
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada,
Cei laşi ucid cu sărutări
Iar cei viteji, cu spada.
Omoară juni, sau vlăguiţi
De sevele puterii;
Ucid cu aur, cu-amăgiri,
Cu mâinile plăcerii;
Cei blânzi deschid cu un cuţit
Zăvoarele Tăcerii
Iubim prea mult, sau prea puţin,
Mărinimoşi sau hoţi;
Ucizi plângând, ucizi tăcând,
Nepăsător de poţi,
Căci toţi ucidem ce ni-i drag
Dar nu murim cu toţi”.
