Femeile cu trupuri extreme...

13 Sep 2018 | scris de Marian Nazat
Femeile cu trupuri extreme...

Cândva, femeia cu care acum stau de vorbă era de-o senzualitate fără pereche, cu formele ei de-o plinătate perfectă. Ori de câte ori o vedeam în  trecutul acela părelnic trăit azi îmi aduceam aminte că Gabriel Osmonde scrisese  undeva că trupurile „extreme sunt făcute pentru a fi posedate fără nicio retorică amoroasă. Cuvintele frumoase umplu de obicei lipsurile, scobiturile corpurilor slabe. Aici, scobiturile sunt umplute cu carne.” (1) De aceea, poate, Marcel Proust  era de părere că  femeile  frumoase ar  trebui lăsate bărbaților fără imaginație. Da, fiindcă ele nu trebuie retușate, împodibite cu... vorbe. Cuvintele noastre  le-ar prisosi. Așa că tăceam.

Dar anii au zburat pe nesimțite și din femeia seducătoare de odinioară a rămas doar un  zâmbet schimonosit  și trist. „Viața  femeilor cu trupuri extreme mi se păruse întotdeauna apropiată de sinucidere”(2) ,  repet și eu laolaltă cu atâția bărbați speriați de multele sinucideri la care au fost părtași în acest „coșmar pașnic, rutinier” numit viață. Și-atunci, în vremurile  de extaz al  simțurilor, „mirosul ploii pe un sân mare de femeie însemna nașterea unui univers” (3) , „o vertiginoasă intuiție a totalității. Perfecțiunea clipei.”  Paradisurile noastre pierdute...

Numai că natura lucrează dintotdeauna împotriva acestor exemplare de-o superbie încremenitoare. E neîndoielnic, „femeile cu sânii mari, cu trupuri extreme întruchipează esența Timpului. Frumusețea lor e fragilă, se clatină pe marginea ridicolului și a monstruosului, la granița între somptuozitatea formelor și diformitatea materiei. Și foarte repede cade pe partea proastă. Câțiva ani de echilibru și vin prăbușirea, întoarcerea în magma organică, descompunerea.” Ruina, urâțenia...

Într-adevăr, „femeile cu sâni mari și corpuri extreme îmbătrânesc, se știe, cu vizibilitatea spectaculoasă a cataclismelor. Fiecare vârstă din viața trupului lor este o epocă marcantă,  dramatică. Prăbușirea unui piept greu și frumos este  comparabilă cu scufundarea unei Atlantide, declinul frumuseții lor, cu moartea unei galaxii. Trupul lor personifică Timpul.

 La «femeia slabă cu sânii mici» nu există nimic care să se poată prăbuși. Învelișul ei corporal rămâne aproape intact, frumos mumificat, până în seara vieții lor. Ca buchetele de imortele uitate într-o vază de pe o  măsuță prăfuită.

 Și mai pertinentă decât această comparație florală ar fi metafora anotimpurilor. Femeile carnale te duc cu gândul la o climă cu anotimpuri clare: o primăvară strălucitoare, o vară toridă, o toamnă ale cărei culori violente  luptă cu apropierea unei ierni funebre. Femeile-adolescente au în loc de anotimpuri o primăvară incoloră care se transformă imperceptibil într-o vară fără soare, apoi într-o toamnă spălăcită care nici nu se deosebește de o  iarnă călduță și foarte cenușie...

Femeia-adolescentă, pe lângă multiplele ei avantaje, anesteziază angoasa noastră metafizică, groaza noastră de muritori. Ea știe să debranșeze mecanismul timpului. Prețul este mare: imposibilitatea de a iubi. Căci iubirea nu este nimic fără viziunea extatică a frumuseții amenințate în orice clipă de decăderea fizică și de moarte.” (4)

Însă, când e să li se ceară probe  pentru investigațiile medicale, în clinici sărăcăcioase sau în cele de lux, frecventate  „de clientela din cartierele bune, ipocrizia sexuală a masculului modern se expune fără rușine: revistele destinate să provoace ejaculări la pacienți nu înfățișau nicio «femeie slabă cu sânii mici», acea specie totuși dominantă și singura acceptabilă monden. Nu, bărbații care aveau de umplut fiolele numărul 1 și numărul 2 alegeau dintre femeile nefrecventabile, cele pe care nimeni n-ar fi îndrăznit să le însoțească la teatru sau la un vernisaj. Sâni imenși, crupe rotunde și musculoase, coapse de o frumoasă grosime bronzată. Medicii știau că pacienții nu pot avea erecție contemplând femeile pe care le întâlneau la recepțiile editurilor sau la expozițiile de artă nonfigurativă.” 

Atlantida din fața mea aduce vag cu minunăția trupească de demult,   o simt învinsă și resemnată. Mi-e dor de anotimpurile de adineauri, cu tumultul lor de culori, de parfumuri, de voluptăți... Bărbatul din mine se revoltă, i-aș cere socoteală Ălui de Sus, vinovat de umilirea creației sale cu forme extreme. Cum să admiți să-ți fie pocit în halul acesta neasemuirea artistică, absolutul carnal? O lacrimă mi se prelinge pe obraz, căzută din cerul zbârlit. O avea și Dumnezeu remușcări ? (5)

[1] Lucrarea iubirii

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

 

 

Marian Nazat (www.mariannazat.ro)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Alte stiri din Editorial

Ultima oră