Elegii de vară

Ștefan Mitroi scrie o carte despre momâi și despre flori de cenușă.1 O scenă mi-a rămas în minte. Un pâlc de băbuțe se întoarce de la cimitir, o „mică armată de ciumbere și fuste negre”. Pe șoseaua principală, din direcția opusă, se apropiau cârduri de pici. „Dacă ar fi împins timpul cu trei sferturi de secol înapoi, le-ai fi zărit chiar pe unele dintre ele printre copiii aceia. Așa cum, ducând cele trei sferturi de secol în partea cealaltă, spre viitor, i-ai fi văzut pe copiii de acum în locul lor. Trebuia, mai simplu spus, răsucit drumul, astfel încât cei ce veneau să se ducă, iar cei ce se duceau, să vină”. Când îți dai seama că nu mai vii, ci doar te duci, parcă ți se înnegurează sufletul. Îți simți inima o brazdă uscată și stearpă, o grămadă de țărână, cândva roșie și lichidă. A obosit și ea, cât să reziste tot purtându-te prin viață? Pâcla ți se așază pe ochi și orizontul se îngustează întruna. Că bine zici, prieten drag, „Dacă ar fi să venim mereu, cui i-ar mai rămâne dusul ?”  

*

În satul din care vin eu, bate doar ceasul dusului. Lugubru și tragic, pustiitor. De la atâtea clipe petrecute, casele coboară încet-încet în pământ, abia li se mai deslușesc cercevelele. Cară cu ele amintiri și povești, destine nemărturisite vreodată. Parcă ar fi cavouri, multe nelocuite, părăsite de suflare. Iar un sat gol nu-i altceva decât „un sat plin de oameni care lipsesc din viețile lor”. S-a lăsat o liniște de cimitir peste Islazul mitic, ca la orice ducere…

* 

Odinioară, carul mă ducea în basm. Unde o fi dispărut atelajul acela fermecat, tras de boi? Bietele dobitoace rumegau acolo, în jug, întâmplări pe care nu le-am mai auzit nicăieri. Stăteam cu urechile ciulite, să nu-mi scape ceva, și mă rugam să nu se sfârșească vraja. Se făcea atunci că toate viețuitoarele vorbeau și copilul din mine nu se mai sătura să asculte istorioarele depănate de povestașii cornuți. Doamne, ce vremuri am apucat în copilărie !

*

O curte părăginită și fără gard este imaginea eșecului vieții. Sau a triumfului morții, pretutindenară și implacabilă. Tăcerea macabră a bătăturii îmburuienate și a stinghiilor bătute la ferestrele oarbe. Mă asurzește, îmi sparge timpanele, chiar nu puteți s-o opriți? Vă implor! Mi-e dor de vacarmul de altădată…
 
1Ștefan Mitroi – Flori de cenușă

*

Bărbatul înmormântat acum împlinise 90 de ani. S-a stins la volan, dintr-odată. A parcat mașina, s-a uitat în oglinda retrovizoare și s-a speriat. Îl privea din dreptunghiul înșelător o arătare slută și plină de negi. Râdea ca smintita, nu era chip să se potolească. Culmea, numai el o vedea, venise special să-l ia și să-l conducă în lumea de dincolo. În jur, nimeni n-o observase, viața nu era tulburată de nimic.

*

 

A scăzut Dunărea. Prunduri întinse de nisip au ieșit din apă. Strălucesc în soare și se lasă mângâiate de adierile vântului răzleț. Chicotesc ca niște fecioare, este încă vară. Toamna le va îneca iarăși în întunericul viiturii. Deocamdată, sărbătoresc lumina dogoritoare a lunilor de mătase.

*

Cum mai tremura aerul de la căldură, pe Iinia colbuită… Îmi închipuiam că venirea mea nu are capăt. Cu cât mă înălțam, cu atât malul din față, încă departe, se zărea cu o claritate care mă durea. Dar eu credeam că e de la creștere, că așa îmi spuneau bunicii. Se lungesc oasele, puță, d-aia te doare! M-am apropiat de malul acela blestemat și durerea nu a încetat. Dimpotrivă, mi-a intrat în carne, mă frige, și nu-i găsesc leacul. E de la ducere, puță, nu te speria! o aud pe ma-marea și mai trag o noapte peste mine. Și clopotul bisericii, „inima cea mare a satului”, a amuțit.