Despre căsnicie

Cică „datoria unui scriitor este să se așeze la birou”[1]. Dar geaba dacă nu are entuziasm, întrucât prima sa îndatorire e efuziunea, „să fie o făptură  chinuită de stări febrile și puseuri”[2]. Cum deja m-am așezat la masa de scris și cum mă căznesc îndestule  frământări, consider că îndeplinesc condițiile de început tocmai evocate. Mai rămâne să fiu inspirat, altminteri hârtia va fi mâzgălită de pomană cu slovele mele. Numai că muza asta e tare capricioasă și nu puțini, ca s-o ademenească, au recurs la fel de fel de superstiții, de ciudățenii. De pildă, Agatha Christie scria în cadă, Rudyard Kipling folosea o cerneală  foarte neagră,  iar Shiller „punea mere stricate în sertarul mesei de lucru pentru că simțea nevoia să-i miroasă a putregai pentru  a se apuca de scris”[3] … Dumnezeule, mare-i  grădina Ta! Din fericire (ori din nefericire?), eu nu am nicio astfel de prejudecată, însă vă  mărturisesc că „a crea  e ca și cum ai face dragoste sau ca și cum ai dansa în doi”[4]. Și ce poate fi  mai excitant ca un preludiu ? Îmi aleg stiloul, îl umplu cu cerneală, îmi rânduiesc colile albe și-mi arunc o ultimă privire pe fereastră. În albul zăpezii,  castanul din fața blocului „pare o stâncă de verde indistinct”[5]. Pe aleea pustie, un cuplu învârstnicit pășește cu prudență  ținându-se de mână. Îi  urmăresc de la distanță pe  cei doi, tulburat de candoara scenei venită parcă din altă lume. Oare ce-i ține alături de atâta amar de vreme? Gata, m-am hotărât, am găsit subiectul pe care-l căutam – căsnicia! Dar nu-i simplu deloc  să te apleci asupra  unei asemenea teme… Ce îi aduce pe femeie și pe bărbat la altar, într-un  legământ  ce se dorește pe viață? Iubirea !  răspund pe nerăsuflate Doar că  „toate iubirile sunt oarbe. Înainte de a te îndrăgosti, natura te face orb. Altfel nu te îndrăgostești”[6]. Stranie logică, de-a dreptul „noroioasă. Face ca oamenii să  alunece și să cadă”[7]. Dimpreună și conjugal. Mă consolez,  de vreme ce e musai „să fii orb la lucrurile care te înconjoară  ca să vezi esențialul”[8] …  A, și  nevoia unui cuib, a unui spațiu de intimitate și a unor urmași, nu-i suficient? Ba bine că nu! Și atunci  de ce unii sunt de părere că „întotdeauna copiii stau în calea  căsniciei”[9]? Ce blasfemie! Păi, e tocmi invers, pruncii îi țin legați pe părinți, ei sunt ingredientul fără de  care firele invizibile ce-i leagă din clipa pactului bisericesc s-ar rupe iremediabil! Căci o „căsnicie adevărată  nu se poate împlini decât cu mister creștin”[10] ! Or, puiul de om reprezintă însuși misterul creștin, sensul existenței pământene, de dragul căruia nimic nu-i prea mult! Deși, destui sunt de părere că „sacrificiile făcute pentru familie  nu duc decât  la regrete și decepții”[11] … Mă îndoiesc, în definitiv, „nu ai dreptul să primești decât atât cât ai dat”[12] ! Încă de la începutul conviețuirii  conjugale apar sfetnicii, înțelepții de ocazie care te atenționează ba să te  păzești „de tăcerea soţului rău tot aşa cum te fereşti de câinele care muşcă”[13], ba să nu ai „prietinie cu soața ta și nu o să te arzi cu focul”[14], ba „mai  bine trăiește pe pământ pustiu decât  să trăiești  cu o femeie gâlcevitoare și limbută, și iute la mânie”[15]. Apropo, în opinia unora, femeia „trebuie să fie, pentru soţul ori pentru amantul ei, la fel ca luna: să ştie să se facă nevăzută din când în când. Sunt ore în care bărbatul doreşte compania femeii iubite. Amina este atunci acolo. Ca luna ce apare seara pe firmament. Sunt ore în care bărbatul doreşte să rămână singur. Şi atunci Amina dispare discret, făcându-se nevăzută. La fel ca luna, sub linia orizontului. Pentru a apărea din nou când este dorită”[16].  

          Ușor-ușor, progeniturile se ridică pe picioarele lor, își iau zborul, și nimic nu va mai fi cum a fost înainte… Apare singurătatea în  doi, o provocare  ca niciuna! Oho, și de durată, lungă, adesea tensionată și antipatică, goală și  posomorâtă.  Atunci îți dai seama, tardiv, că ți-ai ratat în bună măsură anotimpul iubirii. Fiindcă, „să mănânci în loc să asimilezi, să posedezi în loc să dai, să păstrezi în loc să  dăruieşti. lată singurul păcat pe care îl recunosc în dragoste”[17]. Cineva susține că   „de obicei, după treizeci și cinci de ani (…) părinții o iau pe banda descendentă. Până atunci fuseseră stăpâni pe ei și pe ce făceau. Acum, părticele  din viețile lor începeau  să alunece sau să se împrăștie brusc, ca oglinda laterală spulberată. (…) Apoi se desprindeau bucăți  mai mari și trebuiau adunate sau prinse  din  zbor de copiii lor. Era  un proces lent”[18]. Abia îmi stăpânesc indignarea, ce prostie, procesul acela de degradare se declanșează  după cincizeci de ani!

„Tataie, vino să vezi ce castel am construit !” mă strigă din dormitor nepoțelul, trezindu-mă la realitate. Merg să-i admir mica sa creație din magneți și îl felicit. Apoi, zâmbesc. La urma urmei, amândoi am făcut același lucru - am construit. El, din  formele acelea  de plastic magnetic, iar eu, din cuvinte. Îl mângâi pe creștet și îi mulțumesc Celui de Sus că mi-a oferit bucuria să-mi strâng în brațe nepoțeii. Aiurea vorbesc unii că „urmaşilor numele nu le sunt de folos. După o sută de ani nimeni nu-şi va aminti cui au aparţinut. Se întâmplă să fie şi după cincizeci. Dacă nu chiar şi după treizeci”[19].