Am căscat şi eu, ca tot omul, urechile la Mircea Cărtărescu, în speranţa că o să aud oarece vorbe care merită ţinute minte. Mă rog, cât mai pot ţine şi eu minte. Şi speranţele nu mi-au fost înşelate. Am auzit termenul "democratură".
Ce va să zică o democratură? Un fel de cioară vopsită. O spoială de faţadă de democraţie, cu instituţii, cu tot tacâmul, dar în spatele gardului o dictatură de toată frumuseţea.
Vă sună cunoscut? E cam ce se întâmplă în Ungaria, în Polonia, în Turcia şi, mai nou, după ce Dodonul s-a îmbătat cu taica Putin, în Moldova de peste Prut.
S-ar putea întâmpla şi la noi? Păi, dacă mă întrebaţi pe mine, s-ar prea putea, pentru că, deşi au curs vreo 27 de ani de când am încercat să ejectăm comunismul, vechile obiceiuri n-au dispărut şi constat cu amărăciune că o mare parte din populaţie suferă încă de sindromul tătucului luminat, de boala unanimităţii şi a monolitului de partid. Ciudat şi alarmant în acelaşi timp, e că nu numai cei mai vârstnici au nostalgii, am văzut unii tineri marcaţi de semnele bolii.
Cum s-a ajuns aici? Simplu, 27 de ani de clasă politică chitită pe avantaje personale, pe furat, pe minţit, caracterizată de oportunism şi impostură. Şi atunci, cum să nu te întrebi dacă nu cumva soluţia tătucului luminat e mai bună decât ce avem acum.
Atenţie însă, aspiranţii la fotoliul tătucului ar trebui să ştie că ultimul tătuc luminat al României a murit "intoxicat cu plumb", la Târgovişte.
