Nu știu cum trebuie să fii, ca producător de televiziune, ca să le ceri reporterilor tăi imagini dintre cele mai grotești. Nu știu cum poți să fii ca reporter de televiziune să livrezi fără să gîndești tot ceea ce ți se cere. Au existat în istoria omenirii soldați care s-au opus executării ordinelor. Au refuzat, bunăoară, să deschidă focul asupra altor oameni, pe motiv că erau frații lor. Cu toate consecințele asumate. Unii au murit în locul lor. Dar au murit cu demnitate.
Un reporter de televiziune care livrează orice tip de subiect pe motiv că asta-i cere șeful e un tip care calcă în fiecare zi, cel mai sănătos principiu omenesc: respectul față de aproapele. El se află într-o situație foarte delicată: dacă livrează subiectul, își încalcă principiile. În felul ăsta imoral, își ciobește self-esteemul profesional și, dacă are ceva minte-n cap, îi vine greu să se împace cu sine. Dacă nu livrează subiectul, își poate pierde jobul. Nimeni nu vrea să-și piardă jobul, mai ales în vremurile astea.
Nu știu cîți dintre lucrătorii în spațiul public de-i zice presă mai au ascunși în ei un Ladima care să țină strîns de principii și de deontologie. Știu însă oameni care pot (sau care ar putea la o adică) să fenteze ușor un astfel de subiect neplăcut, violent, fără suflet și fără scrupule, doar pentru audiență.
Nu face să dai imagini cu morți, țipete sfîșietoare, mame care-și plîng copiii, sub adăpostul avertismentului de dinainte de difuzarea știrii, “urmează imagini cu puternic impact emoțional”. Să-ți faci audiență pe durerile altora e ca și cum ai încerca să-ți clădești, în viața personală, fericirea pe nefericirea altuia. Lucrurile astea nu funcționează și ele se întorc, mai devreme sau mai tîrziu, împotriva celui care livrează astfel de subiecte.
Cu puțină creativitate, însă, un reporter isteț are toate resursele la îndemînă ca să fenteze jovial exercitarea subiectului și să-și păstreze și probitatea profesională. Întrebarea e dacă vrea să facă asta sau dacă-l interesează calitatea subiectului pe care-l livrează.
Un termen mai tîmpit, plasat studiat aiurea; o imagine care să facă apel mai degrabă la dimensiunea pozitivă a emoției.
Îmi amintesc cum, acum mulți ani, un reporter absolut cretin a sunat la ușa unei familii, i-a comuniat în direct mamei că fiul ei s-a sinucis și i-a mai cerut și să comenteze. A fost dat afară, din fericire, sper că nu și-a găsit în altă parte. Vă amintiți de cazul din Ploiești, cînd o femeie și-a dat foc în fața primăriei iar cameramanii au filmat cu sîrg, în loc să sară să stingă focul de pe ea. Imediat, au apărut emisiuni în care se dezbătea tema deontologiei profesiunii de ziarist.
Am ajuns să trăim instabili psihic și să ni se pară normal. Televiziunile noastre, prin preferința lor morbidă pentru asemenea subiecte, au ajuns și ele instabile psihic.
Pînă la urmă ce anume te-a determinat să te faci reporter? Dacă nu iubești oamenii, dacă nu empatizezi puternic cu ei, dacă nu iubești cuvintele, mai bine te faci măcelar.
Acolo nu-ți trebuie empatie. Îți trebuie doar un topor.
