Fără părinții noștri nu am fi existat așa cum nici ei, nici noi nimic nu am fi fost fără bunici. Sunt cele mai importante persoane din viața noastră și cu toate astea ajungem să-i tratăm ca pe niște “obstacole”, care ne incomodează.Bunicii voștri sunt încă în viață? Când i-ați vizitat ultima dată? Când ați trecut pe la ei să îi întrebați dacă au pâine, dacă mai au bani de medicamente sau, pur și simplu, ce mai fac?
Ce mai fac bunicii voștri? Știți? Sunteți foarte ocupați, nu-i așa? Nu aveți timp să treceți și pe la ei, dar o să o faceți curând… Nu acum, dar curând.
Probabil că amanați la nesfârșit întâlnire cu ei pentru că nu sunteți conștienți de cât de norocoși sunteți, de fapt! Vă spun eu: sunteți cei mai norocoși! Bucurați-vă de bunicii voștri cât îi mai aveți aproape pentru că va veni o zi când ei nu vor mai fi… și în ziua aia o să simțiți cum moare o parte din voi.
Eu am avut o bunică senzațională! A trăit 97 de ani și a fost un om unic, nu am mai întâlnit – și sunt sigura că nici nu o voi face în viitor – pe nimeni ca ea! Mare parte din ceea ce sunt azi îi datorez lui Buni: ea m-a învățat înțelepciunea, respectul, dragostea, înțelegerea, toleranța, echilibrul, empatia, dorința de a evolua!
Buni mi-a aratat cât de important e să fim onești și curajoși, cât de mult înseamnă să îi respectăm pe cei din jurul nostru și să îi tratăm exact așa cum merită. Acestea sunt doar câteva dintre învățămintele pe care Buni i le-a transmis mamei, iar mama mie.
Lecțiile după care mă ghidez
Cu atât de mult drag îmi amintesc de momentele pe care le-am trăit împreună… amintirile noastre sunt insula pe care mă întorc de fiecare dată când vreau să mă liniștesc, când îmi e dor de ea, când am nevoie de dragoste.
Mă ajută să știu că ea mi-a dat niște lecții și mă ghidez după regulile spuse de ea pentru că înțelepciunea oamenilor în vârsta e singura care face cu adevărat lumina!
Bătrânii au niște valori atât de bine structurate, și-au însușit perfect discernământul situațiilor și reușesc atât de simplu să cearnă binele de rău încât ascultându-i nu avem decât de câștigat.
Eu, de exemplu, când Buni încă mai trăia, mereu mă sfătuiam cu ea. E incredibil când mă gândesc acum ce minte avea… la 90 de ani, era unul dintre cei mai deschiși, cei mai toleranți și mai moderni în gândire oameni din viața mea. Buni nu judeca niciodată un om după o singură decizie, nu se grăbea să tragă concluzii și mereu căuta să vadă partea bună din situațiile prin care trecea.
Demnitatea celor singuri
După această înțelepciune a oamenilor trecuți prin viață tânjesc și de fiecare dată o regăsesc atunci când, de Crăciun și de Paște, împart pachete alături de prietenii mei bătrânilor comunitari. Sunt oameni uitați de societate, dați la o parte pentru că “nu mai sunt utili”, pentru că “nu mai produc”. Ajugem să împărțim oamenii în niște categorii atât de meschine încât mă infurii… Când merg la acești oameni, nu mă bucur numai pentru că le ducem aceste pachete, ci și pentru că am prilejul să îi ascult. Să vorbesc cu ei, să îmi împărtășească din experiențele lor, din învățămintele pe care noi, oamenii moderni, le nesocotim.
Acești oameni au o demnitate incredibilă, au o putere de a trece peste greutăți și de a-și păstra onoarea și buna cuviință fantastice. Indiferent de greutățile prin care au trecut, de locul unde i-a dus viața, acești bătrâni sunt mai presus de situațiile extrem de dureroase în care au ajuns pentru că nu cerșesc mila, rar se plâng și niciodată nu capitulează.
Nu pozeaza în victime – cum văd adesea că fac oameni care chiar nu au motive reale să se plângă – și nici nu se lamentează! Sunt oameni demni! Astfel de lecții doar de la ei le putem lua… și cu toate astea observ de foarte multe ori cât de mult le greșim!
Lipsa de răbdare face răni
Ne tratăm bunicii, bătrânii cu atâta indiferență, cu ataâta lipsă de respect încât depășim limita decenței. Ne-au crescut, ne-au educat, ne-au ajutat și când au ajuns ei să aibă nevoie de sprijinul nostru, ne descotorosim de ei ca de niște obiecte stricate…
Văd uneori la trecerea de pietoni o scenă oribilă! Din mașinile lor confortabile, bărbați în toată firea sau domnișoare abia ieșite de pe băncile școlii se răstesc prin geamul deschis: “Hai, tataie, mai repede că mă grăbesc!”. Jignesc cu o ușurință șocantă oameni bătrâni și neajutorați cărora le e greu să se miște… oamenii aceștia tineri nu au răbdare cu durerea celor mai în vârstă.
Uită că o să ajungă și ei bătrâni și bolnavi, uită că au avut bunici care i-au măngâiat și i-au învățat să meargă.
Vă provoc să vă gândiți la cele mai frumoase amintiri pe care le aveți împreună cu bunicii voștri. Cum se purtau cu voi, cum vă luau apărarea când vă certau părinții, cât de bune erau clătitele pe care vi le făceau, cum vă țineau de mână când vă duceau la școală și cum se străduiau să vă îndeplinească dorințele, cum băteau pomul de care vă loviserăți ca să vă împace și cum vă ștergeau lacrimile când plângeați.
Mai țineți minte cu câtă dragoste vă strângeau în brațe?
Toți acești oameni, care v-au creat atât de multe momente de bucurie și care v-au ajutat să deveniți ceea ce sunteți azi, sunt uitați. Și i-au uitat exact cei pe care i-au iubit cel mai mult.
Gândiți-vă cum v-ați simți dacă cineva v-ar fura toate amintirile pe care le aveți cu bunicii voștri. Cum ar fi fost copilăria voastră fără bunici?
Mai faceți un exercițiu: imaginați-vă cum veți fi peste 30, 40 de ani. Imaginați-vă că o să ajungeți și voi bătrâni, neajutorați, lipsiți de puteri și de dragoste, iar nepoții voștri vă tratează cu indiferență, se poartă cu voi ca și când le-ați fi o povară…
E un scenariu neplăcut, așa e? Ei bine, ei, cei pe care îi grăbiți când traversează strada și la care vă uitați urât când vă cer locul în metrou, îl trăiesc zi de zi!
Regula respectului
Există societăți în care oamenii trăiesc până la o vârstă foarte înaintată. Bătrânii sunt tratați de societate cu respectul care li se cuvine: ei sunt baza, fundația prezentului și, cum fără ei prezentul nu ar fi fost la fel, simt recunoștință și importanța pe care li le acordă tinerii!
În Japonia, de exemplu, nu există conceptul de “pensie” – oamenii în vârstă nu sunt tratați ca niște mașinării scoase din uz, ci ca niște stâlpi ai societății! Sunt implicați în foarte multe activități, li se dă în continuare atenție, iar experiența pe care au acumulat-o de-a lungul vieții nu e ignorată, ci folosită din plin, ca punct de plecare pentru foarte multe proiecte futuristice.
Când vă purtați urât cu un bătrân, când vă nesocotiți bunicii, când amânați să mergeți să-i vedeți, când vă deranjează o femeie în vârstă care se mișcă încet sau un bunic ce nu are forța să meargă mai repede, gândiți-vă că îi aveți în față pe cei care v-au învelit când erați mici și vă era frig. Sunt bunicii care nu vă sună, ca să nu vă deranjeze, dar care au atât de mare nevoie de iubire încât mor ducându-vă dorul.
Articol preluat de pe blogul andreearaicu.ro.
