București, „oraș martir” 

16 Aug 2021 | scris de Marian Nazat
București, „oraș martir” 

 „Înaintea  zorilor,  lumea  scăpată  din  măreţia  sa  stelară  îşi  schimbă  lucirea sclipitoare  cu  o  lumină  cenuşie.  Noaptea  pleca  precum  strălucitoarea  cavalerie,  pe  pământ pătrundea  infanteria trudnicei zile de campanie.”[1] Și ce trudă se anunță în dimineața aceasta de vară capricioasă, în care o pornesc prin București...

          „La Jerpelea”, scrie pe o firmă roasă de vechime dintr-un cartier mărginaș și încremenit în uitare... Înăuntru, mese și scaune noi, plus forfota  specifică unei cârciumi de tranzit. Jerpelea... „Ete-te, al dracu'  jerpelit și-a făcut restaurant, s-a ajuns, băi, fraților !” ar fi exclamat țăranii din Islazul copilăriei mele. Păi, jerpelitul era ăl' mai zdrențăros și mai jigărit ins, râsul satului !

           Ce ți-e și cu denumirile astea de crâșme... La Bughea de Jos, lângă Câmpulung Muscel, fermecătorul Gheorghe Dinică a botezat, de pildă, bodega în care se deda băuturii  „La Primejdie” și așa i-a rămas  numele. Știa ce știa uriașul actor, căci orice popas printre halbele brumate și pocalele clincănitoare e, mai mereu, periculos. Acolo, vicleanul Bachus te îmbie în paradisul  beției, de unde puțini scapă întregi. Deși, italienii sunt de părere că „Aici nu se moare niciodată.” Altminteri, nu i-ar fi zis astfel birtului  pomenit de Curzio Malaparte în romanul Pielea.  Nu se moare, dar nici bine nu-ți va fi, să ne înțelegem din capul locului,  restu-i pălăvrăgeală de bețivani !  Asemenea celei îndrugate de un personaj platonovian: „Ce n-am băut eu la viaţa mea ! Şi lac de lustruit, şi pentru odicolon am plătit bani grei. Degeaba, nu-ţi bucură sufletul, numai te zădăreşte ! Şi-ţi aduci aminte ce votcă se făcea pe vremuri, sănătoasă, curva dracului, limpede, duhul lui Dumnezeu, nicio scamă, niciun miros, ca lacrima de muiere. Sticluţă frumuşică, etichetă adevărată, treabă bună. Iei o cinzeacă - dintr-odată îţi apare şi egalitatea şi frăţietatea. Asta viaţă !”[2]

            „La cățeaua leșinată”, „Mai acana”, „La pisica spânzurată”  și „Șarpele roșu” sunt alte onomastici haioase de locande bahice, scornite de imaginația flamboiantă  a risipitorilor de viață[3] din patria lui Păcală.

 

                                                            *

 

          Nimeresc pe Calea Victoriei, „calea destinului României, calea pe care cuceritorii turci  tăbărâseră asupra  orașului de la miazăzi, iar cuceritorii germani coborâseră de la miazănoapte, și care a fost martora tuturor gloriilor  trecătoare și a tuturor nenorocirilor țării.”[4] Azi, vizibile sunt numai  urmele nenorocirilor, imensul bulevard oferind o priveliște dezolantă, cu clădiri dărăpănate și abandonate, prăfuite și crăpate, multe dezafectate. Calea Victoriei este, din 1989 încoace, Calea Înfrângerii...

                                                            *

 

          Parcul din fața Operei Române e năpădit de buruieni, ai senzația că te afli pe un izlaz comunal și te aștepți ca din hățișul verde-gălbejit să iasă șerpi și fel de fel de târâtoare veninoase. De-a lungul Cheiului Dâmboviței, aceleași bălării,  de parcă pe aici n-a mai trecut nimeni de niscaiva ani. Imaginea paraginei ți se înfățișează oriîncotro te-ai îndrepta, iar șobolanii și țânțarii au devenit o prezență obișnuită în municipiul condus de alde Nicușor și Clotilde. Chiar că trăim într-un oraș martir, așa cum ne atenționează plăcuțele de la intrarea în București ! Fiindcă ăsta e adevăratul martiraj al Capitalei,  silită, iată, să-i suporte pe toți veneticii useriști în fotoliile de edili. Inevitabil, mă gândesc, la vorbele lui Ambrus Bela: „Pentru că nicio corporație nu își dorește să scoată castanele din foc cu propriile mâini și pentru a exista și un țap ispășitor, cea mai convenabilă formulă pentru o interfață între corporație și populația urbană rămâne, în mod evident, primăria. (...) Asta fiind situația, putem înțelege de ce Nicușorii și Clotildele se vor putea simți ca peștele în apă în viitorul corporatist. Orașele vor atrage suficientă forță de muncă, iar corporațiile nevoite să o caute vor oferi oportunități și își vor dezvolta și propriile spații adecvate. Cei nevoiți să lucreze vor plăti chirii în oraș. Și unii și alții se vor bucura de internet, iar peste toate va veghea primăria, gândindu-se că unii visează la clustere, iar alții la cât de superbă e viața urbană.”[5]

          Nimic întâmplător, deoarece, „în 2014, apare publicația Băncii Mondiale privind programele de revenire după dezastre #BuildBackBetter, iar în 2016 se trece la elaborarea «Agendei 30 – privind dezvoltarea sustenabilă». Concomitent, apare și cartea lui Klaus Schwab despre A patra revoluție industrială.

               Momentul este esențial, căci aici sunt dezvoltate principiile viitoarei societăți globale, unde rolul statelor este, chipurile, preluat de orașe, conceptul fiind botezat inițial «global government». Un fel de guvernare globală/locală.(...)

               În 2018, GAVI și programul de distribuire a vaccinurilor devine partener cu Centrul pentru a patra revoluție industrială, iar ONU și Banca Mondială devin parteneri ai «Agendei 30». Tot în 2018, se naște SDG Media Compact, unde SDG înseamnă «Sustainable Development Goals» adică obiective de dezvoltare durabilă. SDG Media Compact încearcă să «inspire» companiile media și de divertisment din întreaga lume pentru a-și aloca resursele pentru a promova obiectivele de dezvoltare durabilă. Vorbim despre presă, televiziune, cinema și restul componentelor pe orizontală, canalizându-și eforturile întru spălarea creierelor.

               La fel, în 2018, se naște și Parlamentul Global al Primarilor, în colaborare cu OMS, Banca Mondială și Forumul Economic de la Davos.”[6]

           Dacă primarii ar conduce lumea[7] devine pe zi ce se scurge o realitate, depășind stadiul de idee fantasmagorică, iar experimentele Samuel Fritz,  Nicușor Dan și Clotilde Armand  sunt dovezile palpabile ale martirizării orașelor-magnet ale României...

                                                            *

 

          La un post de radio, un „coate-goale, burtă-vede” de la Ambasada Americii o ține gaia-mațu cu desființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție. Înjur cu obidă și întreb iarăși și iarăși dacă e moral un astfel de comportament. Răspunsul mi-l dă Alfred  H. Moses, pe care, cândva, l-am cunoscut binișor: „Nu era la ordinea zilei ca un ambasador american să facă declarații publice, spunând unei țări străine - și președintelui acelei țări - ce-ar trebui să facă, însă acesta a fost rolul pe care l-am jucat în următorii trei ani. Era unul diplomatic ? Nu, dar eram de părere că este esențial, iar publicul român și administrația noastră de la Washington mi-au permis acest lucru.”[8] 

          Ce zici „Franț”, când și cum ți-a permis publicul român ? Că nu știu de organizarea vreunui referendum național pe această temă! Ai făcut-o de capul tău  și precedentul a continuat fără ca pe noi, „sclavii de pe plantație”, să ne mai consulte careva aterizat aici de pe Potomac ori de aiurea. Și iată că, de aproape trei decenii, un gest profund nediplomatic s-a transformat în regulă pe Dâmbovița, indiferent că la cârma României s-au succedat pesediști, țărăniști, pediști, liberali, udemeriști și useriști...

 

                                                            *

 

          Pe Șoseaua Alexandriei, la ieșirea din „orașul martir”, te izbești cu nasul de o gheretă răpciugoasă înveștmântată în cârpele purpurii ale defunctului Partid Comunist Român. Urmașul temutului partid-stat seamănă cu un avorton  debil-mintal, abandonat și azvârlit  la periferia unui sector  în care există și Ferentari, și Zăbrăuți, și Vanghelie... Ce răzbunare parșivă a istoriei... Parcă o și aud confesându-ni-se cevengurian:  „Asta  nu-i  duşman,  ci  e  ştiinţa  venită  în  zbor  spre  comunism...

            Cepurnîi se aşeză, bucuros că până şi stelele sunt atrase de comunism. Corpul stelei căzătoare încetă să scrâşnească şi să  se mişte.

            - Acum ne putem aştepta la orice binefacere, le explică tuturor Cepurnîi.

Şi stelele zboară aici către noi, şi tovarăşii  vor  coborî  de-acolo,  şi  păsările  vor  începe  să  vorbească  precum  copiii - comunismul  nu-i  de glumă, el e chiar judecata de apoi !”[9] Un alt personaj e mai pragmatic și o completează cu o ironie mustind de tâlc și de haz: „Măcar de-ar veni singură găina la mine, se gândea Kirei. Că doar  până  la  urmă  tot  o  mănânc...  Bine  zice  Proşka - viaţa primprejur  nu-i organizată. La noi e acum comunism: găina ar trebui să vină singură...”.[10] Pe naiba, nu doar că n-a venit, dar râvnita galinacee a și zburat planificat din galantarele alimentarelor din „Epoca de Aur”, lăsând în loc vestitele tacâmuri de pripas...  Cai verzi pe pereți și utopie, îngrămădite  într-o magherniță bucureșteană  întru alinarea nostalgicilor roșii...

                                                            *

 

          Îmi termin periplul prin cetatea lui Bucur, ciobanul întemeietor  al urbei valahe. O mulțime de  senzații mă încearcă, adunate vraiște înlăuntru-mi. De la „București, oraș al poeziei”  și „cuibușor de nebunii”, ne-am trezit în „orașul martir”, zgribuliți  și îngrijorați de perspectiva imediată. Mda, „sub ochiul tăios al soarelui, ceţurile se stingeau ca visele. (...) Pământul dormise dezvelit şi chinuit, ca o mamă de pe care lunecase plapuma.”[11] Brrr, ce  frig se ridică din anunțurile  dinspre viitor !

          Coboară amurgul, în culori tot mai posomorâte. „Seara e un ștrengar, se plimbă pe trotuar”, îmi răsună în urechi refrenul unui cântec de demult. Da, știu, asta se petrecea odinioară, acum, pe trotuar, se  plimbă mașinile, abia mai reușești să te strecori printre ele...

 

 


[1] Andrei Platonov, Cevengur

[2] Ibidem

[3] A se vedea și gustosul text al lui Dan Silviu-Boerescu - 1772 de localuri cu denumiri pitorești din orașul care înmuia mititeii în șampanie (publicat pe Comentator.ro)

[4] R.G. Waldeck, Athénée Palace

[5] Ambrus Bela, Când lumea va fi condusă de Nicușori și Clotilde (QMagazine nr.253, iulie 2021)

[6] Ibidem

[7] Benjamin Barber, If Mayors Ruled the World, carte apărută în 2013

[8] Alfred H. Moses (ambasadorul SUA la București în perioada 1994-1997), Jurnal de București. Drumul României de la întuneric la lumină. Memoriile unui ambasador american.

[9] Andrei Platonov, Cevengur

[10] Andrei Platonov, Cevengur

[11] Ibidem

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră