Belu Zilber, un vizionar

19 Oct 2020 | scris de Marian Nazat
Belu Zilber, un vizionar

De când m-am maturizat și înțelepțit orișicât, încerc să pricep cum de a fost posibilă instaurarea comunismului în vatra traco-dacilor, cum de un partid cu 1000 de membri în 1945 a reușit să-și subordoneze abuziv o țară  de aproape 20 de milioane de suflete.

Belu Zilber m-a ajutat să dezleg  misterul, iar cartea sa - Actor în procesul Pătrășcanu - ar trebui să fie lectură obligatorie pentru fiecare concetățean de-al meu.

Așadar, „în România, Armata Roșie a adus puterea, iar schema a  fost aplicată întocmai. Cu aceleași rezultate ca și în Rusia. Aici n-a avut loc nici insurecție armată, nici război civil. S-a creat aparatul politic și executiv, apoi s-a început producția pentru producție și lupta împotriva curentului.

S-a imitat totul, ca și cum ar fi avut loc o insurecție armată și un război civil. Insurecția a fost filmată cu grijă. Copiii au învățat în școli cum a fost ea pregătită, iar presa și oratorii au vorbit  despre acest eveniment istoric. În perioada războiului rece s-au descoperit câteva organizații neînsemnate, altele hilare așteptau sosirea armatelor americane. Sute de mii de oameni  au fost însă arestați, zeci de mii condamnați.

Pe plan politic s-a aplicat, până la detalii, tot ce scria în broșuri. S-a stimulat crearea unui partid social-democrat, s-au creat organizații de masă, apoi s-au realizat unificări și autodizolvări, s-au imaginat tovarăși de drum, prieteni și dușmani care nu existau.

Căci front popular, sau alt front, se cheamă, acum, ca și  altădată, o organizație de comuniști înscriși și în alte partide sau organizații cu comuniști neînscriși în alte partide sau  organizații. Poliția, armata, școala, împărțirea administrativă, industria, comerțul, totul, până la ultimele amănunte, a fost  copiat după cele realizate de staliniști în Rusia. Este epoca mare a activiștilor vechi și noi, de tip Chișinevschi.

Cu Marx, Engels, Lenin și Stalin în mână au adus abstracțiile în Vlahistan. Pentru prezumata lor fidelitate, li s-a dat să administreze o moșie la marginea imperiului, după modelul administrației centrale, cu teoria și metodele respective. Nu este o analogie. Așa s-au întâmplat lucrurile.

Prima obligație a fost să plătească  bir la stăpânire. S-au achitat cu exces de zel. Moartea stăpânului de la Kremlin a coincis cu terminarea organizării unui aparat represiv propriu și sfârșitul războiului rece. Slugile s-au proclamat proprietari de drept. I-au dat afară pe nesupuși și au început să facă politică pe cont propriu, în numele lui Marx și alături de Mihai Viteazul[1]. Cu viclenie, în primele ore, deschis, mai târziu.

De aici încolo administrau singuri citatele. Procesul Pătrășcanu este primul act de independență națională al servitorimii stăpâne pe moșie. Până în 1954  se ucidea în contul rușilor. Pentru prima oară se omoară fără consimțământul lor. Servitorii vorbesc și trăiesc ca foștii  stăpâni. În 1964 au denunțat public jaful rusesc și au liberat deținuții politici. Începe epoca socialismului cu față românească, cu structura stalinistă a societății, cu resemnarea celor mulți, cu chef și zaiafet la cei mari. S-a revenit treptat la vechiul libertinaj național, în locul libertății. Se critică, se vorbește și nu se mai arestează. Oficial, marxism-leninismul continuă să fie doctrina statului. Pe scenă se joacă planul, acasă fiecare trăiește și moare după felul lui. Teatrul absurd  pe care-l trăisem din 1952 până în 1964 a devenit teatru național. Țara legală vorbește basic-communist, cea reală, românește. Unii, ca să-și justifice puterea, alții, ca să fie primiți în  conducere, cei mulți, ca să fie lăsați în pace. Teatrul de groază din 1954 a devenit operetă, cu 20 de milioane de actori. Sistemul creat de geniul lui Stalin poartă în România pecetea lui Ion Luca Caragiale. Și Cațavencu, și conu Fănică, și Pristanda, și coana Joițica, toți sunt marxiști. Se organizează întâlniri cu poporul, pentru democratice consultări. De undeva, din vremuri de mult trecute, Cațavencu își aruncă sufletul pe drapelul roșu: «Să mă ierți și să mă  iubești, căci toți suntem marxiști, da, marxiști, mai mult sau mai puțin onești».

Există totuși o mare diferență între trecut și prezent. Marxism-leninismul interzice pupatul în Piața Națiunii. «Cine nu-i cu noi este contra noastră». Ca și altă dată, violarea domiciliului este încălcare de Constituție. Acum însă, se și împușcă. Rar, dar se împușcă. Atâta cât va dura sistemul, și va dura mult, socialismul cu față românească va avea final slav.  Altfel nu poate supraviețui. Urgia se poate dezlănțui oricând.

Toate au originea în patima monistă a lui Marx.”

Și urgia s-a dezlănțuit, cu „final slav”, desigur (asasinarea cuplului prezidențial), ce premoniție a avut fostul acuzator al prietenului său de marxism-leninism și nu numai, Lucrețiu Pătrășcanu...

Victimă a propriului ideal, Belu Zilber mi-a înlesnit mai bine ca oricine înțelegerea cauzelor prăbușirii comunismului. Vasăzică, „pentru apologeții capitalismului, sistemul  funcționa în cadrul unui vis de armonii universale. Marx i-a găsit sfârșitul prin apariția unei forțe capabile să transforme legile statistice în planuri raționale. Acesta este proletariatul conștient de misiunea lui. Lenin a redus proletariatul la partidul comunist, Stalin, partidul la Secretariat. (...) Planul național trebuie să asigure la nesfârșit funcționarea mașinii. După cum se știe, funcționează mult mai prost decât cea capitalistă. Nu este suficientă o singură conștiință pentru a asigura mersul celei mai complicate mașini care s-a putut imagina. În plus, îi lipsește cheia regimului capitalist, etalonul de valoare. (...) Legea valorii, alungată prin decret, reapărea sub forma monstruoasă a piederilor planificate.(...) Societatea care trebuia să producă pentru oameni a ajuns să producă de dragul producției. Nu bunuri, ci cifre despre bunuri.”

Limpede precum cristalul ! Până și oamenii deveniseră cifre ale planului unic...

M-am tot întrebat  ce legătură există între neomarxiștii, progresiștii de azi și părintele Capitalului din care, chipurile, s-ar revendica, trecând prin Școala de la Frankfurt, bineînțeles. Abia citindu-l pe „scânteietorul și neastâmpăratul  intelectual comunist”[2] m-am  dumirit. Mai întâi ar fi „revolta împotriva  mizeriei și a nedreptății, apoi  viziunea romantică a unei fericite societăți  viitoare”.

Așa că „după Marx nu se mai poate gândi fără dânsul. De la savantul iezuit Teilhard de Chardin, până la omul de pe stradă, toți poartă blestemul. Indiferent de cum l-au înțeles, toți au rămas stigmatizați de marea lui plasticitate. Spiritul marxist a pătruns și a îmbibat porii culturii primei jumătăți a veacului. El răspunde structurii fundamentale moniste și mecaniciste a  gândirii omului modern. Sursa de energie a acestei extraordinare mașini este credința frustrării, atât de caracteristică veacului nostru. Vrem un nou dumnezeu, ceva dincolo de noi,  care să ne facă dreptate. Marx a creat un sistem monist care satisface gândirea și deschide ușile unui nou paradis. Credincioșii și biserica trebuiau să apară.” Oho, și cum au mai apărut ! Dar nu oricum, ci preluând comandamentele morale ale vechilor bolșevici: „Cine nu-i cu noi este contra noastră” și „Te desparți de cine se desparte mișcarea noastră”.

E clar, „apare o nouă  generație, cărțile se prăfuiesc, Marx este redescoperit, cuvintele magice își exercită din nou  hipnoza.” Degeaba un personaj din Cevengur[3] ne atenționase demult că „Zguduitorul lumii”, transformat în icoană ideologică,  „privea de pe pereţi, ca un  savant  înstrăinat,  şi  cărţile  lui  înspăimântătoare nu  puteau conduce  omul la  o  reprezentare  liniştitoare  a  comunismului.” Nici măcar a capitalismului actual, îl completez eu peste timp pe mujic.

                                                         *

Și totuși, Belu Zilber este în stare, după 17  ani de temniță grea, să  scrie în 1968, în memoriul adresat conducerii  Partidului Comunist Român,  că „pe pământul sfânt al Socialismului udat cu un ocean de sânge, buruienile otrăvitoare trebuie smulse din rădăcină.” Iar grădinarii raiului purpuriu nu s-au dat în lături  să curețe societatea de pălămida dușmănoasă și de pirul contrarevoluționar, totul în numele celor mulți și oprimați, prostiți cu lozinci împrumutate  de aiurea.

Ca și azi, însă cu altă bază  ideologică. Printre uneltele  acestor grădinari s-a numărat și autorul confesiunilor, turnătoriile sale trimițându-l pe Lucrețiu Pătrășcanu direct în fața plutonului de execuție. În ciuda evidențelor, mă feresc să-l judec pe Belu Zilber[4],  m-aș detesta iremediabil. El  este una dintre multele victime ale istoriei, ale unui destin pervers. Nimeni nu știe cum ar reacționa  dacă soarta l-ar arunca într-o  carceră, lipsit de orice mijloace  de apărare. Acolo, în detenție, este cel mai probabil să te trezești cu altcineva  irumpând din afundurile tale, un monstru de care, altminteri, n-ai  avut habar.  Nu ne rămâne decât să ne rugăm să nu fim azvârliți  în astfel de situații-limită și să-i compătimim pe bieții cobai ai cinicei istorii.

 

 

[1] Vintilă Horia e de părere că „s-a petrecut doar o anumită degajare de Rusia, provocată, nu de voința sau patriotismul guvernanților, ci de epuizarea sistemului și agonia dureroasă a ideologiei” (Jurnalul unui țăran de la Dunăre).

[2] G. Brătescu, despre Belu Zilber, în anexa la Actor în procesul Pătrășcanu

[3] Andrei Platonov,  Editura Cartea Românească, 1990

[4] În cartea Cum am devenit huligan, Mihail Sebastian îi face un portret necruțător  nevindecatului marxist: „Mă duceam într-o zi de octombrie 1931 la Jilava, să-l vizitez pe inginerul Belu Zilber, băiat de viaţă, din care o inexplicabilă gafă a poliţiei făcuse un condamnat politic. Hotărât lucru, poliţia nu e nici de doi bani psiholog. Sunt oameni pe care ar trebui să-i lași liberi, pentru compromiterea naturală a unei cauze. Belu Zilber, care a devenit de atunci o populară figură bucureşteană, este un tânăr volubil, care dă şuete la Corso despre politica mondială, aranjând situaţia Europei, apostrofând violent guvernele, zguduind din temelii statele şi învrăjbind continentele. Puţin agent de siguranţă şi puţin martir, are supleţea primei meserii şi vehemenţa celei de-a doua, ceea ce dă un aliaj de real umor. Dacă vi-l amintiți pe  Boris Sarasof al lui Caragiale, realizaţi destul de exact personajul. Îl cred doar pe Zilber mai inteligent şi mai neserios.

                Prezenţa lui la Jilava era mai mult o glumă proastă decât o nedreptate, mai mult o farsă, decât o eroare. Bietul băiat avea acolo aerul speriat şi confuz al omului care a greşit trenul şi nu ştie cum să sară mai repede jos.

                Când m-a văzut, s-a apropiat de mine şi, privind cu un aer de panică în dreapta şi în stânga, când la sentinelă, când la ofiţerul de serviciu, când la clopotul de alarmă, mi-a şoptit printre dinţi:

                «Vorbeşte cu Nae lonescu».

                N-am dreptul să judec un om pentru o atât de legitimă spaimă. Eroismul nu este obligatoriu. Nimeni dintre noi nu ştie ce laşităţi ar obţine viaţa de la el, dacă l-ar pune la încercare. Nu-l judec pe Zilber: îl înţeleg. Mulţi sunt cei care mor pe baricade, zac în închisori şi clădesc pe pământul aspru al Rusiei, între aceştia şi Belu Zilber este însă o prăpastie: poate nu destinul claselor. Ci altceva: mai multă demnitate, mai mult curaj şi mai mult idealism.

                Nu-l judec. Observ doar că primul său gând a fost la acel reacţionar,  Nae Ionescu, în care îşi punea o desperată nădejde.

                Eu nu ştiu dacă în realitate profesorul putea sau nu face ceva pentru salvarea Iui Zilber. Nu ştiu şi nici nu mă interesează, căci nu despre asta e vorba. Mi-e de-ajuns că în acel ceas «revoluţionarul» Zilber se îndrepta spre «fascistul» Nae Ionescu şi îi cerea o mână de ajutor.(...) Astăzi, inginerul Zilber publică regulat, cam la două săptămâni o dată, murdare atacuri împotriva profesorului Nae Ionescu. Povestea n-ar fi fost altfel completă.”

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră