Vă mai amintiţi poveștile din decembrie 1989, cu teroriștii înarmaţi care trăgeau în civili, contaminau apa sau injectau otravă în portocalele date de pomană bravilor soldaţi români? O isterie, diabolic creată, pentru a justifica victimele Revoluţiei și pentru a menţine haosul, dând astfel oportuniștilor răgazul necesar ca să ajungă în jilţurile puterii.
Teroriștii ruși de la Brădești
Ȋn decembrie 1989, Rostislav Ivanovich Melnichuk, Nadejda Melnichuk, Sofiya Filipovna Demchuk și Valeriy Valentinovich Shpartak, toţi cetăţeni sovietici, au plecat într-o vacanţă, cu mașinile, în Iugoslavia.
Toţi patru locuiau în Rivne (Ucraina). Nadejda Melnichuk era căsătorită cu Rostislav Ivanovich Melnichuk (50 de ani). Sofiya Filipovna Demchuk împlinise 38 de ani, iar soţul ei, Valeriy Valentinovich Shpartak, 43 de ani.
Ȋn noaptea de 23/24 decembrie 1989, cei patru au intrat în România, cu mașina, pe drumul lor de întoarcere spre casă. Autoturismul era în fruntea unei coloane de cinci mașini, în care se aflau, în total, cincisprezece cetățeni sovietici, opt bărbaţi şi şapte femei.
Ȋn acea noapte, colonelul Dumitru Cioflină, de la UM 02540 Craiova, a primit un telefon de la brigada de grăniceri din Drobeta-Turnu Severin, prin care era anunţat că „o coloană de 15-16 autoturisme înmatriculate în URSS se îndreaptă în mare viteză spre Craiova”. Cioflină l-a însărcinat pe locotenent-colonelul Florian Stănescu să se deplaseze de urgenţă cu o unitate de militari pe şoseaua Craiova - Filiaşi. Armata a blocat drumul, cu două blindate, în apropiere de satul Brădești, pe viaductul numit Valea Rea.
În jurul orei 5:30, dinspre Filiaşi a apărut coloana de maşini, patru Lada şi un Moskvici, toate înmatriculate în Uniunea Sovietică. Ȋn spatele ei se afla un autobuz care făcea curse locale în și dinspre Craiova.
Foc cu foc, pe limba română
Soldații le-au cerut pasagerilor, de mai multe ori, să iasă din mașini și să se predea. Dar au vorbit doar în limba română, așa că turiștii nu au înțeles ce li se cere. Şi au rămas în mașini.
În reclamaţia depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ei susţin că soldaţii români au început să tragă în mașini, fără niciun foc de avertisment. Pasagerii ţipau și strigau că sunt turiști sovietici. Speriaţi, câţiva din coloană au încercat să întoarcă mașinile din drum, pentru a ieși din ambuscadă. După o scurtă pauză, soldații au început să tragă din nou. Nadejda Melnichuk a fost împușcată în cap, iar Sofiya Filipovna Demchuk și Valeriy Valentinovich Shpartak, aflaţi pe bancheta din spate, au fost răniţi. Mai multe gloanțe au lovit și autobuzul din urma convoiului, rănind un pasager care, în acea dimineaţă, mergea spre locul său de muncă, din Craiova
Turiștii care nu au fost răniți au început să fugă din mașini, încercând să se ascundă în șantul de la marginea drumului. În acel moment, soldaţii au început să tragă, pentru a treia oară. Una dintre mașini a luat foc.
Apoi, împușcăturile s-au oprit și soldaţii s-au apropiat de mașini, iar Rostislav Melnichuk a încercat să le explice că sunt turiști. După o vreme, el, soţia sa și cealaltă familie aflată în mașina lor au fost duși, sub pază militară, la un spital din apropiere.
Nadejda Melnichuk a fost operată în aceeași zi, dar a intrat în comă. La 9 ianuarie 1990, ea a fost transferată la un spital din București, unde a decedat, o lună mai târziu. Ȋn certificatul medico-legal se precizează că decesul ei a fost cauzat de rănile provocate de focuri de armă.
Sofiya Demchuk, grav rănită, a fost transferată, la 9 ianuarie 1990, într-un spital din Moscova. A supravieţuit, însă a rămas cu un handicap permanent.
Soţul ei, Valeriy Shpartak, a fost împușcat în umărul stâng și s-a întors acasă, la Rivne, în ziua de 29 decembrie 1989.
Nu e crimă, ba e crimă
Ȋn urma „ambuscadei” de la Brădești, au decedat două persoane (Nadejda Melnichuk și Kuzik Boris Mihailovici), iar alte șapte, aflate în coloana de mașini, au fost rănite.
La 28 decembrie 1989, cetățenii sovietici implicaţi în eveniment au făcut o plângere la autoritățile consulare ale Ambasadei URSS din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.
Parchetul Militar din Craiova a început o anchetă, în dosarul 211/P/1990. Din documentele prezentate de Guvernul României la CEDO rezultă că soţul Nadejdei Melnichuk dar și câţiva martori au fost audiaţi de anchetatori în perioada 28 decembrie 1989 - 12 februarie 1990, iar ofiţerul care a dat ordinul de tragere a scris un raport cu privire la eveniment, ce a fost inclus în dosar.
La 20 februarie 1990, Ambasada URSS din București a trimis o cerere autorităților române, solicitând informaţii cu privire la progresele înregistrate în anchetă.
La 27 februarie 1990, colonelul Cioflină, cel care ordonase intervenția armată de la Brădești, a fost audiat ca martor în legătură cu aceste evenimente. El a declarat că, în urma apelului telefonic primit de la Poliția de Frontieră din Drobeta Turnu Severin, a presupus („am bănuit”) că ar fi fost teroriști și a dat ordin ca aceștia să fie opriţi înainte de a ajunge Craiova.
Între 11 și 26 aprilie 1990, cu sprijinul Ambasadei URSS, toate victimele au fost intervievate de către un procuror sovietic, iar declarațiile lor au fost predate autorităţilor române în 16 mai 1990. Toate victimele solicitau despăgubiri civile pentru suferinţa prin care trecuseră.
La 22 august 1990, procurorul militar a dispus investigații suplimentare, însă în dosar nu s-a mai întâmplat nimic. Un an mai târziu, la 14 august 1991, procurorul a decis neînceperea urmăririi penale, pe motiv că împușcăturile au fost rezultatul unor împrejurări fortuite: soldații au fost lăsaţi să creadă că turiștii erau teroriști, astfel încât, atunci când turiștii nu au reușit să răspundă la ordinul de a ieși din mașini și de a se preda, soldații au avut impresia unui pericol iminent.
La 28 septembrie 1992, Curtea Supremă de Justiţie - Secția Parchetelor Militare (SPM) a solicitat suplimentarea anchetei, iar în 30 mai 1994, a anulat decizia de neîncepere a urmăririi penale, motivând că nu a existat nicio justificare pentru deschiderea focului, având în vedere că turiștii nu erau înarmați și nu prezentau vreun pericol iminent. Mai mult, a doua repriză de gloanţe a fost ordonată atunci când mașinile staționau, iar pasagerii încercau să se ascundă prin împrejurimi. Instanţa a considerat că ordinul de tragere reprezintă un act criminal și că orice temere ar fi avut soldaţii, ea nu poate fi considerată o împrejurare de natură să elimine răspunderea penală. Prin urmare, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de locotenent-colonelul Florian Stănescu, pentru săvârșirea infracţiunii de omor deosebit de grav.
Dosar îngropat în sertar, așteptând prescrierea
La 22 iunie 1994, dosarul a fost trimis înapoi, la biroul procurorului militar din Craiova. Trei ani a durat până când Stănescu, ajuns între timp colonel, a fost interogat. Abia la 7 aprilie 1997 a dat o declarație, în care susţinea că nu el a ordonat prima tragere, că aceasta „a fost o reacție spontană, a unui alt soldat”. A afirmat însă că atunci a tras și el 14 cartușe și că apoi a ordonat a doua tragere.
La 12 august 1998, procurorul Dan Voinea a infirmat rezoluţia SPM, scoţându-l pe Stănescu de sub urmărire penală. Voinea a dispus măsura începerii urmăririi penale „in rem” (n.a. – faptă cu autor necunoscut), pentru infracţiunea de omor deosebit de grav. Decizia i-a fost comunicată colonelul Stănescu, însă nu și victimelor.
Din actele depuse la CEDO de Guvernul României rezultă că, în perioada septembrie 1998 - decembrie 2004, în acest dosar nu au mai fost dispuse niciun fel de măsuri de anchetă.
La 13 ianuarie 2005, procurorii Parchetului Militar au decis încetarea urmăririi penale cu privire faptă, pe motiv că răspunderea penală a fost prescrisă.
La 2 septembrie 2005, două dintre victimele împușcate în 24 decembrie 1989 au depus o plângere împotriva deciziei Parchetului Militar.
La 4 aprilie 2007, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (PȊCCJ) a anulat această decizie motivând că, deoarece în dosar nu s-au mai efectuat niciun fel de acte de urmărire penală, curgerea termenului legal a fost întreruptă și, prin urmare, răspunderea penală nu s-a prescris. PȊCCJ a decis, de asemenea, ca dosarul să fie conexat la dosarul principal de urmărire penală deschis în legătură cu evenimentele din decembrie 1989 (dosarul 97/P/1990). Ȋn plus, PȊCCJ a decis că acuzațiile penale împotriva colonelul Stănescu trebuie reluate, iar investigațiile trebuie să fie desfășurate în acest sens.
Plimbat între Parchetul Militar și PȊCCJ, dosarul Revoluţiei n-a mai fost soluţionat niciodată.
„Investigațiile sunt încă în curs”
În august 2008, Rostislav Melnichuk, fiica lui, Alla Rotislavovna Lyana, Sofiya Demchuk și Valeriy Shpartak au trimis o petiţie către Ministerului Afacerilor Externe al Ucrainei și Procuratura Generală, solicitând informații despre mersul anchetei. N-au primit niciun răspuns.
Potrivit adresei pe care Guvernul României a trimis-o la CEDO, la 18 octombrie 2010 procurorul militar însărcinat cu ancheta a decis să închidă dosarul în care se investiga evenimentul petrecut la 24 decembrie 1989 în Brădești. La 15 aprilie 2011, această decizie a fost anulată și un nou caz a fost înregistrat la PÎCCJ, sub nr. 706/P/2011.
Astăzì, conform informațiilor prezentate la CEDO de Guvernul României, „investigațiile sunt încă în curs”.
Rostislav Melnichuk, fiica lui, Alla Rotislavovna Lyana, Sofiya Demchuk și Valeriy Shpartak s-au adresat în 2010 Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamând că statul român nu a respectat articolul 2 al Convenției europene a Drepturilor Omului („dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Nimeni nu poate fi lipsit de viaţă intenţionat”) și, respectiv, nu a efectuat o anchetă eficientă, imparțială și aprofundată, menită să conducă la identificarea și pedepsirea celor responsabili pentru operaraţiunea militară în cursul căreia doamna Melnichuk - soția primului reclamant și mama celui de-al doilea reclamant - a fost ucisă, iar al treilea și al patrulea dintre reclamanți au fost grav răniți de gloanțe.
Luni, 5 mai a.c., CEDO a constatat că, în acest caz, statul român a încălcat articolul 2 din Convenție, în lipsa unei anchete efective care să stabilească cine e vinovat de producerea tragicelor evenimente din decembrie 1989, de la Brădești.
Ȋn motivarea Curţii se precizează că „pe baza dovezilor de care dispune și, în special, din cauza faptului că ancheta este încă în curs, în ciuda hotărârii CEDO din cazul Asociația „21 decembrie 1989" și alții c. România (nr. 33810/07 și 18817/08, §§ 34-41, 24 mai 2011), Curtea consideră că, prin încălcarea articolului 2, statul român a cauzat reclamanților un prejudiciu moral substanțial, cum ar fi suferință și frustrare”.
CEDO a decis că România trebuie să acorde, cu titlul de daune morale, câte 15.000 euro fiecăruia dintre cei patru reclamanţi.
