Muzica lăutărească astăzi

După 1989, odată cu invazia a tot felul de curente „moderne” plus snobismul caracteristic unor români, se părea că muzica lăutăreasca va dispărea. Din fericire nu s-a întâmplat așa.

Muzica lăutărească, una dintre cele mai vibrante și expresive forme ale culturii românești, trăiește astăzi o perioadă de renaștere și reinterpretare. În timp ce rădăcinile sale se regăsesc în secole de tradiție, transmise prin viu grai din generație în generație, lăutăria contemporană reușește să păstreze esența acestor vechi cântece de dragoste, dor și petrecere, integrându-le în peisajul muzical modern. Lăutarii de oraş au reprezentat de peste 175 de ani, în România, un spirit modern şi european, similar cu cel din alte colțuri ale Europei, fie că vorbim de flamenco din Spania, de fado din Portugalia, de jazz manouche din Franța sau de romanță din Rusia. În ultimele decenii, artiștii români au redescoperit puterea emoțională și autenticitatea lăutăriei, combinând instrumentele tradiționale – cobza, vioara, țambalul și naiul – cu sonorități moderne, influențe pop, soul, jazz sau chiar electronice. Rezultatul este un curent artistic viu, plin de pasiune, care leagă generațiile și redă publicului contemporan frumusețea unei moșteniri culturale profunde.

Artiști precum Bogdan Mihai Simion, Theo Rose, Damian Drăghici, Loredana Groza, Andra sau Viorica și Ioniță din Clejani au demonstrat că acest gen muzical poate fi la fel de relevant astăzi ca și în trecut. Prin concerte mari, colaborări între artiști tradiționali și cei pop, dar și prin prezența în festivaluri și media, lăutăria își recapătă locul în cultura muzicală românească. Ea nu mai este doar muzica mahalalei sau a petrecerilor, ci devine o expresie sofisticată a identității românești, un dialog între trecut și prezent.

Îmi propun să prezinte doi dintre cei mai importanți artiști (Bogdan Mihai Simion și Theo Rose) care duc mai departe spiritul lăutăriei, fiecare în stilul său unic.

1. Simion Bogdan-Mihai (n. 29 aprilie 1991, Râmnicu Vâlcea) este unul dintre cei mai importanți artiști contemporani dedicați muzicii lăutărești din România. Absolvent al Facultății de Filologie, doctor în Litere (titlul tezei „Imaginea regelui Carol I în presă: antidinastică și în cea pro-carlistă”), actor, scriitor, artist, lăutar de la 15 ani, etnomuzicolog promovează muzica tradițională și readuce la viață cântece clasice de mahala, doine, hore și sârbe folosind instrumente tradiționale (cobză, vioară, țambal etc.). Din familie de artiști, Bogdan Simion caută să ducă tradiția mai departe prin cobză și voce, cu ajutorul muzicii lăutarești pe care o promovează, să aștearnă pe hârtie povești ale celor care fac instrumente muzicale vechi, tradiționale, prin articolele sale publicate, păstrează și dă mai departe frumusețea unor vremuri trecute, dar neuitate.

Repertoriul său include piese precum cele din „Valahia în Demol” – manifest despre identitatea lăutărească. „Cine-a pus cârciuma în drum” – reinterpretare tradițională cu cobză sau cântece de lăutărie urbană veche. El combină tradiția urbană lăutărească cu sensibilitatea interpretării contemporane. Bogdan Simion se remarcă prin autenticitatea interpretării, atenția la detalii instrumentale și respectul profund pentru rădăcinile muzicii lăutărești. A reușit să aducă acest gen muzical pe scene mari, festivaluri și chiar în mediul urban modern, fiind un liant între generațiile vechi de lăutari și publicul tânăr care descoperă acum frumusețea muzicii tradiționale românești

A lansat albume și înregistrări valoroase, printre care:

• Valahia în Demol. Lansat la 1 mai 2021, acest album marchează efortul său de revitalizare a muzicii lăutărești urbane și interbelice, cu piese ce combină cobza, vioara și orchestrații tradiţionale.
• Drum pavat cu bolovani. Lansat în 2023, include o serie de înregistrări ce păstrează filonul tradițional al lăutăriei, dar prezentat într-o formă actualizată și accesibilă publicului contemporan.
• Insulta Poeziei. Publicat în septembrie 2024, albumul, care conține 10 cântece, explorează piese ce au rădăcini în cabaretul urban și muzica de petrecere, reinterpretate într-o cheie personală și modernă.

A lucrat la coloana sonoră a documentarelor Flavours of Romania și Wild Carpathia realizate de jurnalistul britanic Charlie Ottley.

A publicat numeroase articole, dar definitorii sunt două cărți: De jale și de dragoste (2021) – o colecție de 15 interviuri cu lăutari contemporani din București, unde Simion explorează rolul muzicii lăutărești urban-românești și poveștile meșteșugarilor de odinioară și Vocile din gramofon (2024) o enciclopedie ilustrată despre interpreții de muzică populară și urbană interbelică din România.

Vă prezint câteva piese care m-au impresionat.

a. „Lie, lie, ciocârlie”  

În interpretarea lui Bogdan Mihai Simion, devine o veritabilă elegie a dorului și a melancoliei românești. Cobza, cu sunetul ei cald și profund, însoțește vocea artistului într-un dialog plin de sensibilitate între om și natură. Simion păstrează spiritul tradițional al cântecului, dar îi adaugă o notă meditativă, transformându-l într-o reflecție despre trecerea timpului și frumusețea autentică a simplității.

b. „Când s-a încoronat Știrbey”

Este o lucrare emblematică pentru demersul artistic al lui Bogdan Mihai Simion, în care tradiția lăutărească se împletește cu o formă rafinată de narativitate istorică și poetică. Cântecul evocă atmosfera Bucureștiului de altădată, aducând în prim-plan imaginea unei lumi apuse – cea a domniilor fanariote și a începuturilor modernității românești. Sunetul cobzei, instrument central în interpretarea lui Simion, poartă o melancolie subtilă, dar și o forță evocatoare ce reînvie spiritul vechilor lăutari. Ritmul legănat și intonațiile vocale amintesc de stilul de taraf de mahala, unde istoria și mitul se confundau adesea într-un spectacol al trăirii. Prin această piesă, Simion nu doar reinterpretează o veche baladă istorică, ci o recontextualizează, oferind ascultătorului contemporan o experiență sonoră plină de profunzime și noblețe. „Când s-a încoronat Știrbey” devine astfel o meditație asupra trecerii timpului, asupra destinului și memoriei culturale, confirmând faptul că lăutăria poate fi și un act de istorie vie, nu doar de divertisment.

c. „Chira Chiralina”

Interpretarea cântecului realizată de Bogdan Mihai Simion reușește să readucă la viață una dintre cele mai tulburătoare balade din tradiția sud-est europeană, inspirată de motivul mitic al iubirii și al pierderii. Chira Chiralina care a devenit cunoscută internațional datorită lui Panait Istrati, transformată în legendă prin versiuni succesive ale lăutarilor români, care capătă în mâinile lui Simion o nouă dimensiune: una contemplativă și profund umană. Cobza, cu timbrul ei grav și rotund, conferă melodiei o tensiune emoțională continuă, iar vocea lui Simion – sobră, dar plină de vibrație – transformă povestea Chirei într-un ritual. În interpretarea sa, tragismul poveștii nu devine melodramatic, ci se înscrie într-o estetică a sobrietății, specifică lăutăriei vechi. Piesa se remarcă prin echilibrul dintre vechi și nou: structura melodică tradițională este păstrată cu fidelitate, însă aranjamentul sonor aduce o notă modernă și cinematografică. Astfel, „Chira Chiralina” nu este doar o baladă cântată, ci o poveste spusă prin sunet – o dovadă că muzica lăutărească poate transcende timpul, rămânând la fel de vie și relevantă pentru sufletul românesc de astăzi.

d. „Lili Marlen”

În interpretarea lui Bogdan Mihai Simion, capătă o profunzime aparte, devenind o punte între melancolia războiului și sensibilitatea lăutărească românească. Cobza și orchestrația subtilă dau cântecului o textură intimă, nostalgică, iar vocea sa sobră și caldă transformă această baladă germană într-o meditație universală despre dor, iubire și timp. Prin stilul său, Simion reușește să redea farmecul retro al piesei, oferindu-i totodată o nouă viață în registrul muzicii tradiționale reinterpretate.

Bogdan Mihai Simion nu doar „cântă” muzică lăutărească – el este una dintre figurile-cheie ale renașterii muzicii lăutărești autentice în România contemporană.

2. Theodora Maria Diaconu (n. 8 august 1997, Ploiești, România), cunoscută sub numele de scenă Theo Rose, este o actriță, cântăreață și prezentatoare de televiziune. A urmat cursurile Colegiului Național de Arte Dinu Lipatti și Secția Muzică la Universitatea Spiru Haret unde a obținut licența. Este una dintre cele mai versatile și apreciate artiste pop din România, care a demonstrat o legătură autentică cu muzica lăutărească prin diverse colaborări și reinterpretări. Cu un timbru cald și expresiv, Theo Rose a reușit să aducă influențe tradiționale în muzica sa pop contemporană, mai ales prin colaborările cu Damian Drăghici și Doddy. Piese precum „Hai, Coșar” sau „Cântec la nai” combină ritmurile clasice de taraf cu aranjamente moderne, reușind să aducă muzica lăutărească în atenția tinerilor și să o păstreze relevantă în contextul actual.

A cântat alături de Taraful Clejanilor și de alți artiști care valorifică muzica romani și lăutărească; are o voce și un timbru foarte potrivite pentru stilul lăutăresc, motiv pentru care e invitată frecvent la evenimente sau emisiuni unde se cântă astfel de piese.

Interpretarea piesei „La Ciolpani” de către Theo Rose este o combinație rafinată între sensibilitatea pop contemporană și spiritul autentic al muzicii lăutărești. Artista reușește să păstreze savoarea tradițională a cântecului prin inflexiunile vocale caracteristice stilului de taraf, dar adaugă o notă modernă prin energia și expresivitatea interpretării. Vocea ei clară, cu accente ușor guturale, transmite umorul, nostalgia și căldura poveștii populare, transformând piesa într-un dialog între vechi și nou. În versiunea lui Theo Rose, „La Ciolpani” devine nu doar un simplu cântec, ci o celebrare a identității muzicale românești.

Theo Rose este recunoscută pentru prezența scenică energică și pentru abilitatea de a transforma fiecare interpretare într-un spectacol, păstrând totodată autenticitatea tradiției muzicii lăutărești.

Piese ca „Gipsy Run” i-au crescut popularitatea

Cântecul „Jelem, Jelem”(Dzelem,Dzelem), este o piesă încărcată de emoție și istorie, simbolizând dorul, suferința și demnitatea unui popor. Acest cântec a fost scris în limba romani de Žarko Jovanović, imediat după Al Doilea Război Mondial marcat de tragedia romilor trimiși în lagărele de exterminare. Versurile, într-o traducere literară, pot diferi ușor de adaptările muzicale interpretate de artiști precum Theo Rose, Esma Redžepova sau alții:

Am mers, am mers lungul drum al norocului, / Am întâlnit oameni fericiți, dar și nefericiți. / Am mers, am mers lungul drum al norocului, / Am întâlnit oameni fericiți, dar și nefericiți. / O, frații mei romanes, de pretutindeni, / Am venit dintr-o lume de suferință. / O, frații mei romanes, de pretutindeni, / Ridicați-vă acum, oriunde v-ați afla! / Acum este timpul, ridicați-vă, romanes, / Arătați lumii că suntem vii! / Acum este timpul, ridicați-vă, / Să ne arătăm demnitatea și libertatea!

În interpretarea lui Theo Rose, melodia capătă o profunzime aparte – artista aduce o sensibilitate modernă și o intensitate emoțională care respectă esența originală a cântecului. Vocea ei, caldă și expresivă, reușește să transmită atât durerea, cât și forța interioară a versurilor. Theo Rose nu imită stilul tradițional, ci îl reinterpretează cu respect și empatie, transformând „Jelem, Jelem” într-un moment de conexiune sinceră între tradiție și prezent.

Theo Rose este un exemplu perfect de artist pop care respectă și promovează patrimoniul cultural românesc, făcându-l accesibil publicului larg.

Putem concluziona că, într-o lume dominată de globalizare și de influențe sonore diverse, lăutăria contemporană reprezintă o punte între trecut și prezent, o dovadă vie că moștenirea culturală românească poate fi reinterpretată fără a-și pierde autenticitatea. Artiștii români reușesc să mențină spiritul acestei muzici vii, adaptându-l la cerințele și gusturile publicului modern. Prin talentul lor, tradiția se transformă într-o formă contemporană de exprimare culturală, o punte între generații și o dovadă că muzica lăutărească românească își păstrează sufletul viu și continuă să emoționeze și să unească oamenii.

P.S. După ce am scris această notă am descoperit un video, în care o domnișoară de 16 ani din Suceava (Alessia Pop) cântă singură Jelem, Jelem, iar în final împreună cu Theo Rose. Dacă nu aveți răbdare vă recomand să urmăriți primele 3 minute și apoi de la minutul 10:04 până la minutul 12:38. Nu o să vă pară rău.

Autor - Vasile Astărăstoae