Fost ambasador în Statele Unite, Gérard Araud aruncă o privire lucidă asupra stării lumii și, în special, asupra relațiilor transatlantice, conform Nice Matin.
Fostul ambasador Gérard Araud publică Leçons de diplomatie (Lecții de diplomație) și, într-un stil foarte liber, vorbește despre Franța și Europa în fața unei lumi în schimbare. Evocând noul război rece, de data aceasta economic, dintre SUA și China, el constată declina iremediabil al lumii occidentale. Convins că Ucraina nu își va recupera niciodată teritoriile ocupate, el consideră că, refuzând orice negociere cu Putin, Europa s-a pus singură în afara jocului, lăsând inițiativa lui Trump, „omul care face ca Statele Unite să treacă de partea hoților”.
Diplomația este o chestiune de răbdare. Cum poate ea să mai găsească un loc într-o lume care, tocmai, nu mai are niciun pic de răbdare?
Diplomația nu înseamnă doar răbdare, ci și discreție. Când negociezi, faci concesii. Iar a face concesii nu este întotdeauna foarte popular în ochii opiniei publice. Dar este, într-adevăr, mai delicat astăzi, deoarece diplomația în secolul XXI, cu rețelele sociale, cu acest sens al imediatului, devine din ce în ce mai dificilă.
Am trecut de la forța diplomației la diplomația forței?
Lumea era dominată de Occident, sub protecția puterii americane, și noi consideram că asta era normal. Exista, așadar, un polițist, brutal și uneori neîndemânatic, care nu ne era ostil. Astăzi, nu numai că acest polițist pleacă, dar ne întrebăm chiar dacă nu s-a alăturat hoților. Așadar, da, suntem într-o junglă și, pentru a cita o frază celebră, „nu putem fi singurii erbivori într-o lume carnivoră”.
Este cu atât mai greu de înțeles pentru europeni cu cât ieșeam din cea mai fericită perioadă a vieții noastre de la căderea Imperiului Roman. Am cunoscut 77 de ani de pace! Am crezut că întreaga lume va deveni o gigantică Uniune Europeană, că totul se va face prin negociere. Ei bine, nu! Putin ne-a spus nu, Hamas ne-a spus nu, iar Israelul ne spune nu.
Ce vă face să spuneți că pacea nu era o realitate, iar războiul nu era un arhaism?
Exact. Ce vreți, noi, europenii, trecem frontierele fără să ne dăm seama. Franța nu mai are ambiția de a cuceri Renania, iar Germania nu mai are ambiția de a cuceri Alsacia-Lorena. Fără rivalități geopolitice de tipul celor din trecut, am crezut că acesta era viitorul lumii. Însă viitorul lumii a fost determinat timp de decenii de războiul rece „1.0” dintre URSS și Statele Unite. Războiul rece 2.0, economic, se va da între China și Statele Unite.
Cea mai importantă întrebare este dacă China și Statele Unite vor ajunge la un acord. Între URSS și SUA, acest lucru a durat destul de mult, dar noi eram fiecare de o parte a cortinei de fier. Acum, nu va mai exista o cortină de bambus! Toate țările asiatice au mai multe relații cu China decât cu Statele Unite. Cu toate acestea, ele nu doresc un fel de NATO asiatic.
Și Europa, în toate acestea?
Țările emergente au resentimente față de occidentali, cu amintirea colonizării în ceea ce privește europenii, și față de Statele Unite, ca urmare a numeroaselor intervenții militare în numele luptei împotriva terorismului. Toate acestea pe fondul ipocriziei: Occidentul strigă de fiecare dată când o rachetă cade asupra orașului Harkov, în timp ce este destul de tăcut cu privire la ceea ce se întâmplă în Gaza. Criticăm drepturile omului în Cuba, dar se vorbește mult mai puțin despre aceleași drepturi în Emiratele Arabe Unite sau în Arabia Saudită, de exemplu. Depinde totuși în mare măsură de interesele noastre.
Pe de altă parte, europenii nu trebuie să-și facă iluzii cu privire la Statele Unite. În 2029, indiferent de președintele lor, nu se vor întoarce în Europa. Pentru americani, Europa a devenit o periferie a lumii. Astăzi, europenii repetă că Ucraina trebuie să-și recupereze teritoriile ocupate, dar toată lumea știe că acest lucru este imposibil. Ne facem plăcere repetând că ar fi o oroare să negociem cu Putin. Astfel, ne punem singuri în afara negocierilor. Trump vine și preia controlul. Asta e tot. Problema este că este incoerent, că negociază în orice fel, cu metode abominabile.
Chiar înainte de realegerea sa, ați fost unul dintre primii care a spus că Donald Trump merită să fie ascultat. De ce?
Pentru că discursul său se înscrie în perspectiva pe termen lung a Statelor Unite. Politica sa externă nu exprimă fantezii personale, ci oboseala americanilor față de intervențiile externe. El vede bine că acestea i-au costat sute de miliarde și că au fost un eșec, fie că vorbim de Afganistan sau de Irak. Ei se întreabă, și îi putem înțelege: „De ce am apăra Ucraina?” La urma urmei, europenii sunt bogați, pleacă în vacanță și au asigurări sociale. De ce nu ar face ei treaba? Nu uitați că Obama nu a mers în Siria și că Biden a ordonat retragerea din Afganistan. Trump se înscrie perfect în această tendință.
Sunteți surprins de slaba opoziție politică a democraților?
Înainte de alegeri, dacă m-ați fi întrebat dacă democrația americană este în pericol, aș fi răspuns că nu. Astăzi nu mai sunt atât de sigur, pentru că Trump are controlul absolut asupra tuturor lucrurilor. Democrații erau obișnuiți cu o viață politică tradițională, cu codurile sale. Astăzi sunt dezorientați. Același lucru se întâmplă și în Franța sau în Europa, unde niciunul dintre partidele de guvernământ nu a găsit rețeta pentru a face față liderilor populiști care spun orice, sunt violenți și nu respectă realitatea.
„Prioritatea politicienilor francezi este să apară la jurnalul de știri de la ora 20:00 pentru a face anunțuri, chiar dacă asta înseamnă să fie bombardați cu roșii”.
În Franța, politica externă urmează o linie de conduită care depășește mandatul președinților?
Până acum, în mare, suntem cu toții gaullisti, unii ar spune gaullo-mitterrandieni. Politica noastră externă se bazează pe patru piloni: angajamentul european, loialitatea față de alianțe, vocea singulară a Franței și independența națională. Președinții acordă pur și simplu mai multă sau mai puțină importanță acestor puncte. Prioritatea politicienilor francezi este să apară la jurnalul de știri de la ora 20:00 pentru a face anunțuri, chiar dacă asta înseamnă să fie bombardați cu roșii... Asta îi exasperează pe partenerii noștri!
Franța are adesea idei, dar le irosește pentru că nu are răbdarea să încerce să le transforme într-o întreprindere comună. Mă gândesc, de exemplu, la ideea lui Emmanuel Macron – împărtășită de Angela Merkel – de a-l invita pe Putin la Consiliul European. Imediat, polonezii, neavizați, au strigat! A fi diplomat înseamnă, în primul rând, a te pune în locul celorlalți.
Această voce singulară a Franței mai este auzită astăzi?
Știți, politica externă este totuși o reflectare a puterii. Se întâmplă însă, și acest lucru scapă oricărei responsabilități, că raporturile de forță relative au jucat împotriva țărilor europene. Același lucru este valabil și pentru britanici. Astăzi avem China, India, Brazilia... Este suficient să ne uităm la clasamentul nostru economic, care a scăzut, pentru a înțelege că avem mai puțină influență. Iar crizele noastre politice și bugetare ne slăbesc și mai mult vocea.
