Cu puțin timp în urmă, un mic vas pescăresc care naviga sub pavilion venezuelian în regiunea Mării Caraibelor, a fost scufundat de către forțele armate ale SUA, pe motiv că ar fi fost implicat în traficul de droguri.
Ambarcațiunea se găsea departe de marea teritorială a SUA. Nimeni nu a inspectat-o în prealabil. Nu există probe care să ateste implicarea ei în traficul de substanțe interzise. Acțiunea privind scufundarea ei nu s-a bazat pe un mandat emis de vreo instituție națională sau internațională neutră având competențe în combaterea traficului cu stupefiante. Autoritățile americane care au ca obiectiv oficial lupta cu narcotraficanții, înseși, au confirmat că Venezuela, spre deosebire de Mexic și Columbia, nu este în obiectivul lor. Poziția geografică și regimul politic al Venezuelei nu plasează această țară pe harta statelor care susțin sau tolerează producția și / sau comerțul cu droguri, așa cum sunt Mexicul și Columbia.
Atunci despre ce a fost vorba?! Pentru SUA această demonstrație de forță a avut două obiective.
Pe de o parte, ea a dorit să își reafirme cu caracter de principiu statutul de jandarm unic al emisferei vestice, gata să intervină inclusiv militar împotriva oricui deranjează sau pune la îndoială ordinea sa.
Pe de altă parte, administrația Trump a căutat un pretext pentru a lansa o „operațiune armată specială” (ca să folosim formula atât de blamată a Kremlinului referitoare la intervenția în Ucraina) împotriva Venezuelei, sub cuvânt că aceasta ar fi sursa, complicele și facilitatorul traficului de droguri, identificat ca amenințare la adresa securității SUA – piața de desfacere. Prin urmare Venezuela amenință securitatea SUA! Ce alt motiv mai bun de război s-ar putea găsi? Desigur, nu un război de agresiune, ca acela al lui Putin în Ucraina, și nici unul preventiv, ca acela a lui Nethanyahu în Iran, ci unul defensiv (sic!).
Așa se face că flota militară a SUA a fost pusă în marș spre Venezuela, având inclusiv obiectivul schimbării regimului politic venezuelian. Dincolo de vechile critici cu conținut politico-ideologic aduse Președintelui Nicolas Maduro, referitoare la caracterul nedemocratic al guvernării sale, au fost formulate acum și acuze de drept comun cu caracter penal, justificând un fel de mandat de arestare după modelul folosit în trecut pentru o intervenție militară nord americană în Panama, soldată cu arestarea și condamnarea la închisoare în SUA a Președintelui panamez Manuel Noriega. (Dacă în cazul celui din urmă, interesul pentru traficul de droguri ca sursă pentru finanțarea regimului său autoritar putea fi verosimil, în cazul președintelui unui stat așezat pe un ocean de petrol din care poate obține toate veniturile necesare, ideea implicării în comerțul cu stupefiante, și acelea produse în alte țări, este absurdă.)
Comitetul Nobel și-a adus și el contribuția acordând premiul pentru pace, chiar în dauna candidaturii lui Donald Trump, liderei opoziției venezolane, Maria Corina Machado, pe care Washingtonul a declarat-o câștigător al alegerilor prezidențiale ... pe baza unor sondaje de opinie. Aceasta după ce „mandatul” prezidențial atribuit de SUA, predecesorului său, un anume Juan Guaido, expirase – mandatul ca și titularul său. (În conformitate cu regulile epocii „post-adevărului”, Wikipedia îl menționează pe Guaido ca „Președinte în exercițiu” / „Acting President” în perioada 2019-2023.)
Spre a dovedi că premiul este pe deplin meritat, „președinta” nobelistă și globalist-progresistă a anunțat că în cadrul procesului de „tranziție justă și pașnică de la dictatură la democrație” are în program privatizarea resurselor petroliere ale Venezuelei către corporațiile americane specializate.
Dincolo de atracția irezistibilă pe care o exercită marile sale rezerve de petrol, Venezuela este în colimatorul SUA / CIA și din cauza refuzului său încăpățânat și ostentativ de a se supune agendei geostrategice a SUA în America centrală și de sud. Astfel ea constituie, alături de Cuba, „un exemplu rău” pentru celelalte state latino-americane. Exemplu intolerabil la Washington și care, de aceea, trebuie rapid eliminat; manu militari dacă altfel nu se poate.
Ceea ce a urmat a fost, însă, un fapt de importanță istorică la care puțini s-ar fi așteptat. Venezuela a cerut sprijinul triadei strategice euro-asiatice formate din Rusia, China și, culmea, Iran. Răspunzând chemării, Rusia a trimis câteva nave ale flotei sale militare în apele venezolane spre a se interpune între statul amenințat și forțele navale deplasate acolo de Washington. De asemenea, zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă, Rusia împreună cu China au trecut la furnizarea de armament sofisticat apt a aduce capacitatea de apărare a Venezuelei la un nivel comparabil cu amenințarea ivită la adresa sa. Cu alte cuvinte state terțe din afara emisferei vestice au intervenit într-o dispută dintre SUA și un stat latino-american.
Faptul constituie o sfidare expresă și explicită a doctrinei Monroe, veche de peste două secole (a fost formulată de Președintele SUA James Monroe în 1823), potrivit căreia orice intervenție a unei puteri din afara emisferei vestice în reglarea controverselor politice implicând națiunile latino-americane este considerată ca act ostil la adresa SUA și justifică reacția militară a acesteia. Mai târziu, Președintele Theodore Roosevelt a extins prin interpretare respectiva doctrină, susținând că punerea ei în aplicare legitimează și intervenția SUA pentru disciplinarea statelor latino-americane, adică schimbarea regimurilor lor politice, în măsura în care acestea ar fi putut slăbi capacitatea administrației de la Washington de a „apăra” America latină de ingerințele nedorite ale unor puteri terțe.
Pe atunci erau avute în vedere puterile europene. Între timp, starea lumii s-a schimbat. Imperiile coloniale europene au dispărut, lăsând în urmă un „muzeu de istorie” care adună ca exponate actori regionali ce se căznesc zadarnic să se federalizeze în cadrul unei uniuni de state și cetățeni cu relevanță strategică la nivel global. În schimb, au apărut sau au renăscut în Asia (ex. China, India, Arabia Saudită, Turcia, Iranul), în Africa (ex. Africa de Sud sau Nigeria) și chiar în America Latină (ex. Brazilia sau Mexic), puteri care contestă supremația globală a SUA și se îndreaptă spre structuri de rezistență ale unei ordini mondiale emergente post americane, precum BRICS sau OCS, dar și MERCOSUR sau Pactul andin.
Prezența flotei ruse în apele Venezuelei, față în față cu flota americană, și ajutorul militar sino-rus (poate și iranian) livrat Venezuelei în confruntarea cu SUA, precum și sprijinul politico-diplomatic declarat în favoarea Venezuelei de numeroase state latino-americane, spun Casei Albe că doctrina Monroe a fost respectată până acum întrucât a aparținut vechii ordini mondiale, în prezent defuncte, și a murit odată cu aceasta. Noua ordine, în curs de afirmare, neagă atât supremația SUA la nivel global, cât și monopolul geopolitic al SUA la nivelul emisferei vestice. Înainte de a încerca să pună ordine (adică să dicteze condițiile păcii) în Marea Neagră sau în Marea Chinei, Washingtonul trebuie să își (re)negocieze statutul în Atlanticul de sud.
După ce și-a plasat armatele pe maidanul ucrainean din fața Rusiei și la poarta taiwaneză a Chinei, acum SUA se trezește cu rușii și chinezii în curtea caraibiană din spatele casei sale. Prinși în capcana războaielor cronicizate, mai calde sau mai reci, din Marea Neagră și Mediterana de est, dar și din Marea Chinei de sud, cărora nu reușesc să le pună capăt, uliii războiului de la Washington îi descoperă pe Putin și pe Xi ante portas; așa cum cândva Cartagina, cu falnica-i armată de sub comanda lui Hannibal Barca blocată în asedierea Romei, s-a deșteptat din visul victoriei surprinsă fără apărare în fața flotei romane care îi lăsase pe asediatori acasă și traversase Mediterana, condusă de Scipio Africanul, spre a-i da lovitura de moarte. Pentru fanaticii „păcii prin forță” din SUA acesta este un bun prilej de a reflecta la zicala „ce ție nu-ți place altuia nu-i face!”; dar și un argument puternic decurgând dintr-o îndrăzneață mișcare strategică ruso-chineză – oare spontană sau cumva agreată la Anchorage și Seul? – pentru a-i convinge pe cei care se opun „păcii lui Trump”, inclusiv plănuind adoptarea unei legislații care să interzică retragerea trupelor americane din Europa, că prelungirea războiului face mai mult rău SUA decât rivalilor săi euro-asiatici.
Degeaba i-a invitat la Casa Albă președintele Trump pe cei cinci „magi” central asiatici, șefi ai „vibrantelor democrații” (sic!) din fostele republici sovietice – Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan și Kirkizstan – în încercarea evidentă de a împlânta un pumnal american în coasta Rusiei, de a întrerupe traiectoria noului drum al mătăsii proiectat de China și de a descuraja ambițiile neo-otomane ale Turciei privind crearea unui NATO asiatic pe temelii turcice, căci, în lipsa unei oferte materiale americane care să poată rivaliza cu garanțiile militare ruse, economice chineze și politico-identitare turce, oaspeții nu au făcut decât să presteze jurăminte ambigui sub forma unor laude și plecăciuni tipic orientale. Învecinate cu și, deci, înconjurate de Rusia, China, Iran și Afganistan, toate aflate în relații tensionate cu SUA, republicile central asiatice sunt „un pod prea îndepărtat” pentru diplomația militaristă a Washingtonului care, deși lipsită de atuurile economice, monetare și culturale de altădată, nu renunță la vechile strategii ale încercuirii / îndiguirii (containment) și descurajării / intimidării (deterrence), azi impracticabile. Iată de ce, Asia Centrală, la fel cu Transcaucazia, de altfel, nu poate fi folosită ca monedă de schimb pentru Venezuela, respectiv pentru prelungirea termenului de garanție al doctrinei Monroe.
În atari circumstanțe, ce pot face Donald Trump – președintele „păcii americane de după pacea americană” – și ceilalți lideri americani, fie ei exponenți ai statului oficial neoimperial fie ai statului subteran neo-bolșevic, ca să dezlege șarada prezenței militare ruso-chineze în Venezuela? Ca și în cazul „crizei rachetelor cubaneze” din timpul Războiului rece, un răspuns militar înseamnă declanșarea unui război între puterile nucleare, cu mențiunea că dacă în anii 1960 SUA era o putere în ascensiune, ea este azi una decadentă, și dacă pe atunci avea a se confrunta doar cu Rusia sovietică, azi se confruntă cu parteneriatul fără limite ruso-chinez, care, in extremis ar putea antrena de partea sa întreaga Organizație de cooperare de la Shanghai într-o acțiune de „gherilă globală”.
Iată de ce strategia administrației Kennedy rămâne un model valabil și azi pentru administrația Trump. În anii 1960, pe când America era măreață, președintele John Kennedy a salvat securitatea lumii, renunțând la ideea răsturnării regimului politic în Cuba și retrăgând rachetele americane din Turcia, în schimbul revenirii Rusiei în spatele granițelor sovietice. Astfel, evitând un război nuclear nimicitor pentru toți, el a consacrat pacea americană.
În anii 2020, pe când America încearcă să își regăsească măreția pierdută, președintele Donald Trump nu are altă soluție realistă decât reluarea formulei lui Kennedy, renunțând la ideea subminării regimului politic în Venezuela și retrăgând prezența militară americană din Europa de est, în schimbul rămânerii Rusiei post-sovietice exclusiv pe teritoriile sale istorice din vecinătatea Mării Negre. În plus, SUA s-ar putea angaja să sprijine reintegrarea pașnică a Taiwanului în sfera suveranității Chinei continentale, dând astfel expresie concretă principiului „unei singure Chine”, în schimbul garanțiilor chineze privind libera circulație în Pacificul de vest.
Aceasta nu va mai fi consacrarea pax americana, ci prohodul ei. Va fi, însă, în același timp, botezul unei noi ordini globale în cadrul căreia America va putea fi măreață din nou; dar nu singură, ci împreună cu alte națiuni însetate de măreție, capabile de măreție și îndreptățite la măreție.
