Dl Sorin Roșca-Stănescu, într-un foarte pertinent editorial, se întreba cât de relevantă a fost întâlnirea de la Washington, dintre Secretarul de stat american, Marco Rubio, și ministrul român de externe, Oana Țoiu, observând, cât se poate de corect, că o întâlnire în sine nu este neapărat un succes. Ea poate fi și un imens insucces. Totul depinde de conținut și de rezultate.
Spre a le analiza pe acestea dl Roșca-Stănescu s-a bazat pe singurele informații disponibile și anume cele cuprinse în declarația doamnei Țoiu, făcută, așa cum este moda proastă de acum, pe rețelele sociale, și cum altfel decât într-un interviu acordat în „parcajul Departamentului de Stat”, lacheilor Antenei 3, post la care, licheaua de permanență, Mugur Ciuvică, tocmai apreciase că respectiva „ministreasă” este o „minune a lumii... față de geostrategii putiniști”, printre care mi-a făcut onoarea să mă includă, implicit, desigur, alături de cei mai mari politologi și comentatori politici americani care au un discurs identic cu al meu. Pentru fanii doamnei Țoiu, ca, de altfel, și pentru aceasta, Donald Trump tot „putinist” este.
Pornind de aici, în lipsa oricăror știri din presa americană, care nu a dat nici o atenție evenimentului, și analizând tematica convorbirii enunțată de doamna Oana Țoiu, reputatul jurnalist român a ajuns la concluzia că totul s-a rezumat la teme deja știute privind vânzările de armament american în România, fără vreo noutate constând în asigurarea asistenței tehnice sau a modernizărilor tehnologice post livrare, construcția de microcentrale nucleare bazate pe o tehnologie americană controversată și încă neomologată, pregătirile pentru importul de gaz lichefiat american și altele asemenea. Nimic, deci, despre teme de interes românesc, cum ar fi reluarea programului Visa Waiver. S-ar putea bănui că la chestiunea vizelor s-a referit Oana Țoiu când a menționat importanța relațiilor interumane, dar lipsa unor detalii concrete sugerează că nu s-a avansat cu nimic în problema respectivă.
Astfel, Sorin Roșca-Stănescu a ajuns la singura concluzie posibilă și anume aceea că am avut de a face cu un exercițiu complet irelevant; cel puțin din perspectivă românească. Asta, aș adăuga eu, ca „geostrateg putinist”, în măsura în care inconsistența raportului făcut de „diletantul ministru neo-bolșevic” nu este menită să ascundă mesajul real al celui care încă formal mai este „partenerul strategic” al României. Relevanța s-ar putea să se ascundă în cele nespuse și asta întrucât acelea nu sunt chiar agreabile pentru România și actualii ei lideri.
Fie și numai privită din afară, întâlnirea Rubio-Țoiu oferă celor care au practică diplomatică îndelungată și au acumulat experiență în gestiunea relațiilor internaționale, chiar și dacă ei poartă, prin grația neo-bolșevicilor, eticheta de „putiniști”, aspecte relevante asupra... irelevanței. Iată câteva: i. întâlnirea a durat doar 30 de minute, dar, ținând seama și de formulele protocolare de introducere și încheiere, durata reală se reduce la circa 20-25 minute (precizez că minutele au aceeași durată la Washington ca și la Moscova); ii. nu au existat declarații de presă ale celor doi, nici măcar înainte de întâlnire, necum după (declarațiile comune post-întâlnire, chiar și fără a răspunde întrebărilor presei, sunt semnul convergenței de poziții și al unor relații mai apropiate); iii. nu a avut loc o conferință de presă (uneori interlocutorii țin fiecare câte o conferință de presă separată la sediul gazdei); iv. Departamentul de stat a publicat pe pagina sa electronică, într-un târziu, când, probabil, a intrat în schimb ofițerul de presă însărcinat cu consemnarea agendei zilei, un comunicat de serviciu cu caracter general (mai general chiar decât relatările doamnei Țoiu), formulat în clasicul limbaj diplomatic de lemn presărat cu politețuri ipocrite, din care nu poți înțelege de ce a avut loc până la urmă întrevederea (întâlnirea lui Marco Rubio cu primul ministru din Trinidad-Tobago a avut parte de o prezentare mult mai caldă și consistentă).
Unii s-au întrebat de ce faptul întâlnirii Secretarului de Stat american cu ministrul de externe român a fost făcut public de Departamentul de Stat cu o destul de mare întârziere, ceea ce făcut presa română, singura relativ interesată de eveniment, să comenteze doar declarațiile Oanei Țoiu. Explicația este simplă. De regulă, când discuția nu a mers tocmai bine sau temele abordate au fost sensibile, iar poziția părților rămâne divergentă ori neclară și tocmai de aceea întâlnirea nu este urmată de o conferință de presă comună, se convine asupra ideilor pe care participanții le vor comunica public, fiecare pe contul lui, dar evitând controversele. Dacă una dintre părți nu are deplină încredere în cealaltă, așteaptă să vadă ce zice pentru ca apoi să aibă libertatea de reacționa corespunzător. În acest sens, redactorii pregătesc mai multe variante de informare publică, urmând să o folosească pe cea potrivită. Aceasta este rutină diplomatică. În speță, diplomații americani, suspectând posibilitatea ca ministrul român să iasă din cadrul convenit și să exprime poziții, probabil, pro-soroșiste și pro-deep state, inacceptabile pentru administrația Trump, au stat până când au aflat comentariile părții române și apoi au publicat cu discreție micul lor comunicat, în termeni la fel de neconcludenți, exclusiv pe pagina ministerului, de unde nu l-a preluat mai nimeni.
Din punctul de vedere al uzanțelor diplomatice aceste aspecte spun foarte multe: a fost vorba despre o întâlnire de lucru în care partea americană avea ceva de clarificat tehnic și nenegociabil, fără a oferi vreo viziune asupra evoluției relației parteneriale româno-americane presupus strategice. Ce anume a fost de transmis sau de clarificat? Nu știm oficial.
Dacă împărțim cele 20-30 de minute ale întâlnirii la numărul de teme menționate de Țoiu și apoi la cei doi interlocutori ajungem la concluzia că fiecare ar fi avut doar vreo trei minute de temă. Asta în condițiile în care programul ministrului român nu a mai inclus nici o discuție cu adjuncții, asistenții și consilierii omologului american, cu care ar fi putut realiza analize politice mai ample și intra în detalii tehnice, fundamentând un proces politic de durată și o politică „românească” a SUA, de natură a relansa parteneriatul strategic româno-american. Iată amănunte foarte... relevante, care permit să se măsoare irelevanța întâlnirii sau, mai degrabă, irelevanța oaspetelui român în ochii gazdei americane.
După întâlnirea mea cu Secretarul de Stat, Madeleine Albright, din 21 aprilie 1997, la care parteneriatul strategic abia fusese propus, Agenția de informații a SUA (USIA) publica pe pagina sa oficială următorul extras din declarația făcută presei de către omologul american, în timpul întâlnirii noastre comune cu presa, care a prefațat conversația tete-a-tete: „Obiectivul comun al SUA și României este de a construi o Europă care să fie liberă, unită, pașnică și prosperă. De-a lungul acestui deceniu, progresele extraordinare ale României au adus inspirație pe ambele maluri ale Atlanticului. Salut vizita ministrului de externe Severin și anticipez un parteneriat strâns între cele două națiuni ale noastre în anii care vin.” Peste numai câteva luni, în iulie 1997, la București, în Piața Universității, Președinții Constantinescu și Clinton proclamau oficial nașterea parteneriatului strategic dintre România și SUA. (Pe atunci, dl Ciuvică era șeful de cabinet al Președintelui Emil Constantinescu și prin nimic nu lăsa să se vadă derapajul moral care avea să îl afecteze ulterior.)
„De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii. / Veacul nostru îl umplură saltimbancii și nerozii” – ar scrie și azi Mihai Eminescu, comparând felul în care erau primiți la Washington șefii diplomației românești în ultimul deceniu al secolului XX, cu întâlnirea din aceste zile a soroșistei surogat de ministru de externe român.
Totul s-a întâmplat în condițiile în care administrația Trump, aflată în ochiul ciclonului global care tinde să lichideze tot ceea ce a mai rămas din ordinea mondială americană, încearcă din răsputeri să facă America măreață din nou. Confruntat cu asemenea sfidări să aibă, oare, timp Secretarul de Stat al SUA spre a se întreține, fie și numai pentru o jumătate de oră, cu „distinsa” Țoiu, exclusiv pe subiectele generale menționate de aceasta, dintre care cele mai multe țin de competența Secretarului pentru comerț?
Să nu se fi discutat, oare, nimic de Ucraina și despre diferențele evidente între încercările Președintelui Trump de a ajunge la pace cu Rusia (inclusiv în căutarea Premiului Nobel) și discursul belicos rusofob al diplomației românești care copiază poziția mult disprețuitului șef al statului neguvernabil francez, Emmanuel Macron – „a lame duck”, în expresie americană („o rață șchioapă”)? Să nu se fi ridicat problema plasării politicii interne și externe românești pe lina anti-Trump a statului subteran american cu care administrația poartă un adevărat război civil, beneficiar al aporturilor ideologice și financiare ale clanului Soroș, aliat cu Comisia europeană von der Leyen și guvernele neo-bolșevice de la Paris, Londra și Berlin? Să nu se fi pus problema populării administrației prezidențiale române cu consilieri soroșisto-neobolșevici, antitrumpiști notorii? Imposibil!
Oricât de puțin ar mai conta pentru SUA sprijinul României într-o Europă pe care se pregătește să o părăsească sau unde, cel puțin, vrea să își reducă prezența, Washingtonul nu își poate permite să o ignore cu totul și să nu încerce a o aduce la ordine. Aceasta măcar și pentru a o extrage din coaliția macronistă sau / și pentru a-și scoate aliatul maghiar din izolare în cadrul UE. Mai ales prăbușirea oricărei credibilități interne și externe a lui Emmanuel Macron, actualul „protector” al liderilor soroșiști / neobolșevici de la București, consecutivă demisiei guvernului Lecornu și reacutizării crizei politice franceze, oferea momentul optim (iar americanii știu bine că în politică timpul contează) nu ca să readucă România în tabăra americană (pentru interesele americane de azi aportul său strategic este marginal), ci ca să o scoată din sfera de influență a Franței.
Nici un ministru de externe, cât de cât profesionist, având o agendă asemenea celei americane actuale și problemele cu care se confruntă în întreaga lume diplomația americană, nu ar fi omis să pună pe agenda discuțiilor astfel de teme. Liderii americani nu sunt de loc timizi în a aborda cu interlocutorii lor străini subiectele care îi dor și o fac, la nevoie, cu o precizie de laser și o duritate de oțel. Dacă temele amintite au fost puse pe tapet, și este exclus să nu fi fost puse, ne-ar fi povestit doamna Țoiu cu lux de amănunte discuția, dar numai în măsura în care mesajul „colegului” său american nu ar fi fost unul sever, critic, ultimativ și, posibil, umilitor.
Faptul că Oana Țoiu a salutat „hotărârea” SUA de a-și continua prezența militară în România, cu nuanța că aceasta se va realiza în cadrul, deci prin intermediul, NATO, arată că ceea ce i s-a spus a avut un înțeles exact invers: America se dezangajează treptat din Europa, transferând principala povară a securității europene pe umerii aliaților săi europeni membri ai NATO, acțiunea sa aici, care se poate limita la vânzarea de armament, având de acum încolo loc nu sub steag propriu, ci sub steagul NATO. O astfel de interpretare este susținută tot de declarațiile doamnei Țoiu care a mai spus că problema raportului între prezența americană pe frontul euro-atlantic și pe cel indo-pacific va face obiectul unor decizii americane ce vor fi anunțate ulterior.
Așadar, după cum deja știam, SUA intenționează să își deplaseze forțele din Europa spre Asia. Cât din ele, la ce dată și în ce ritm, este o altă poveste. Epuizarea interesului său pentru Europa și pentru continuarea prezenței (ocupației) sale aici, consecutivă celui de al Doilea Război Mondial și Războiului rece, se confirmă. Faptul ar trebui să determine o actualizare a strategiei românești de politică externă, inclusiv cu scopul de a oferi motive pentru menținerea la un nivel rezonabil a parteneriatului cu SUA. Or, cum să furnizezi asemenea motive când tu accepți servil să fii cap de pod francez la gurile Dunării și la Marea Neagră, nu doar împotriva Rusiei, ci și a agendei geopolitice americane.
Acestor observații le mai poate fi adăugată o coincidență relevantă: Țoiu a fost chemată de urgență la Washington tocmai pe când în SUA se cercetează imixtiunea FBI în justiție (inclusiv cea din România) și rolul său în răspândirea unor știri false (exact la fel cu cele care au condus la anularea alegerilor din România), precum și actele de corupție ale familiei Biden comise în România, ca și în Ucraina vecină. Poziționarea României față de aceste procese este, în contextul actual, de mult mai mare interes pentru Washington și Casa Albă decât chiar sprijinul militar pentru Ucraina al unei țări – România – gata să îl cerceteze penal pe Vladimir Putin, oaspetele lui Donald Trump din Alaska, și să propună la Consiliul Europei constituirea unui tribunal penal internațional pentru judecarea învingătorilor ruși (sic!) din războiul ucrainean cu Occidentul colectiv învins (!!!), dar în care armamentul greu occidental nu se poate deplasa conform nevoilor din cauza infrastructurii rutiere și feroviare precare. Poate că tocmai această coincidență dezleagă secretul convocării oarecum intempestive la Washington a doamnei Țoiu. Vom trăi și vom vedea.
Nu cred că în cadrul întâlnirii cei doi au vorbit pe rând câte trei minute referitor la fiecare din temele pomenite de Oana Țoiu. Mai degrabă, Marco Rubio a spus ce a avut de spus, iar Oana Țoiu a ascultat ceea ce era de ascultat și, evident, a achiesat, fără ca neapărat să fi priceput mesajul. La final, cei doi au ieșit din camera unde avusese loc întrevederea pentru o simplă fotografie luminată de un larg zâmbet digital. El zâmbea, probabil, convins că a obținut tot ceea ce a dorit. Ea, încă în curs de a digera ceea ce auzise și neînțelegând exact încă ce promisese, cu convingerea că oricum alții vor decide ce se va executa din angajamentele cu care cumpărase surâsul gazdei sale la despărțire.
Nu știu cât de irelevantă a fost întâlnirea. Este greu de măsurat dimensiunea exactă a irelevanței sale. În orice caz, pentru România această irelevanță nu este un alt fapt divers într-o acțiune externă practic nulă, ci o uriașă amenințare. Deși în toată istoria lor românii s-au străduit să evite atât izolarea externă cât și dominarea externă, irelevanța strategică în care țara noastră se scufundă din propria ei vină, odată cu renunțarea la exercitarea suveranității sale, ne amenință în prezent și cu una și cu alta.
Autor: Adrian Severin
